MARIA
PELMUŞ
Fragment din „Vibraţii”-
interviu cu pictoriţa
Precum cadâna ce îşi ascunde cu graţie frumosul
chip cu feregeaua, tot aşa, sub aparenţa de prerie aridă, cu ierburi uscate, cu
dealuri pietroase profilându-se golaşe în zare, vegheate de ruine antice ce se contemplă gânditoare în
enigmatice oglinzi de ape, ţinutul nord dobrogean a ştiut să-şi ascundă cu grijă adevăratul
chip şi ca într-un ritual săvârşit pentru o divinitate păgână, să se înfăţişeze
în toată nebănuita sa frumuseţe, doar acelora ce îi aduceau ca ofrandă, propria lor inimă.
Şi la fel cum apele ce îl străbat şi îi dizlocă
pământul, modelându-l şi amestecându-l cu vegetaţia, pentru a-l reaşeza apoi în
alt loc, sub o formă nouă, mustind de viaţă şi de frumuseţe, tot aşa şi ţinutul
acesta, într-un mod miraculos - al cărui secret doar de el ştiut stă închis cu
străşnicie sub oglizile tăcute ale apelor - dăltuieşte ca un adevărat sculptor
în magma sufletele oamenilor, din clipa în care acesştia reuşesc să îi zărească
chipul, aducând la lumină modelele inconfundabile, înscrise în ele încă de la
naştere. Iar acest miracol, s-a petrecut cu mulţi dintre cei care au păşit
hotarele acestui tărâm legănat de poveştile şoaptite de apele Dunării şi pe
care vuietul mării le îngână în surdină.
Printre cei vrăjiţi de acest tărâm, se află şi
pictoriţa Maria Pelmuş. Pentru ochiul citadinului neavizat, obişnuit cu
cenuşiul cotidianului şi de aceea atât de avid de o stimulare cât mai
virulentă, picturile Mariei Pelmuş, pot părea la prima vedere închise într-o
tăcere ermetică. Totuşi privirea, după o primă şi rapidă explorare a
tablourilor, se reântoarce cu nedumerită insistenţă asupra lor, ca şi cum ar
sesiza că dintr-o dată invizibilul devine vizibil, anorganicul devine organic,
nemişcarea se transformă imperceptibil dar sigur, în mişcare, iar tăcerea
devine şoaptă. Şi în miracolul ce se petrece chiar sub ochii privitorului,
carapacea de mineral amorf se desface şi din ea ţâşneşte unduind planta,
vegetalul.
Poate că mai pregnant decât în oricare alt tablou,
acest lucru este vizibil în tabloul intitulat „Semn”. Tufişul de dimensiuni
modeste se înalţă din pământ şi îşi etalează cu mândrie ramurile, în care însă
nu mai irizează obişnuitul verde al clorofilei, ci sclipirea metalizată a
materiei din care tocmai s-a desprins.
Astfel, pictura Mariei Pelmuş reuşeşte să
dezvăluie esenţa vibraţională a universului şi devenirea, trecerea aproape
insesizabilă dintr-un nivel vibraţional în altul, dintr-o formă de organizare a
materiei într-alta, de la o stare sufletească, spre alta. Privindu-i peisajele
nu poţi să nu rămâi surprins de modalitatea în care artista a reuşit să facă
aproape vizibil pentru privitor şi ceea ce la prima vedere nu este vizibil.
Privirea lunecă peste frumuseţea aproape ireală în perfecţiunea sa a peisajului
şi revine căutând ceva cu insistenţă, intrigată de senzaţia de aşteptare
aproape dureroasă pe care o respiră întregul tablou. Pare că paşii cuiva
invizibil, tocmai s-au stins şi te aştepţi să-i reauzi apropiindu-se şi să vezi materializându-se sub ochii
tăi...absenţa.
Însă ceea ce revine ca temă aproape obsesivă în
pictura Mariei Pelmuş este totemul. Totemul privit însă ca o reprezentare a
principiului sacru al devenirii, al trecerii de la lutul din care omul a fost
întrupat – care ca orice materie, reprezintă o formă vibratorie mai joasă şi
mai densă - spre un nivel superior de vibraţie, care să îl apropie de cer, ca
reprezentare a spiritualităţii. Şi astfel privit, omul, care nu aparţine în totalitate
nici cerului, dar nici pământului, nu poate fi decât acel om – pasăre,
legendarul Icar, ce se sacrifică zburând pentru a-şi împlini cel mai scump vis
al său – libertatea.
Maria Pelmuş - Capul Doloşman
Nicolescu Tania. - De unde
veniţi şi care este prima imagine pe care o păstraţi în memorie despre locul
copilăriei?
Maria Pelmuş. - Vin din Ploieşti. Acolo m-am născut.
Şi prima imagine, este cea a grădinii publice unde ne plimbau pe noi copii, dar
nu prea des, părinţii...Tata, care mă iubea foarte mult...Era un bărbat frumos,
înalt, cu ochi albaştri, un adevărat bărbat. Era însă cu vreo treizeci de ani
mai mare decât mama şi ţin minte că era într-un fel obsedat de ideea că va muri
înaintea ei şi că ea, va rămâne să mă crescă singură.
NT. – Înţeleg că eraţi
foarte ataşată de el. În ce mod v-a influenţat el personalitatea, ce aţi
învăţat de la el şi cum v-a folosit aceasta de-a lungul vieţii?
MP. – Da, l-am iubit şi eu foarte mult. Iar el –
cred că şi-a dorit foarte mult un băiat –
mai spunea uneori: „de ce nu a fost Puşa băiat...”. De parcă ar fi
considerat că băieţii ar fi fost mai buni decât fetele. Şi asta mă revolta;
simţeam că îmi neagă structura. Dar mă şi ambiţiona. Într-o zi, a venit acasă
şi mi-a adus în dar un costum de băiat şi a vrut să mă vadă îmbrăcată cu el.
Altădată, iarna, tata mă scotea în curte şi mă obliga să mă frec cu zăpadă pe
corp, ca să mă călesc. Poate că de aceea am devenit cu timpul mai curajoasă,
sau poate într-un fel, chiar mai dură şi am îndrăzneala de mă contrazice cu
bărbaţii dacă consider că am dreptate. Deşi...poate că astfel obţin mai greu
ceea ce alte femei obţin atât de uşor cu duhul blândeţii...Însă de la tata am
dobândit seriozitatea în tot ceea ce fac, rigoarea şi mai ales intoleranţa faţă
de minciună.
NT. - Mi-aţi putea povesti ceva despre momentul în care v-aţi întâlnit pentru prima
dată cu arta plastică ? Cum aţi ajuns să va împrieteniţi cu ea?
Începuturile se leagă tot de tatăl meu. Cred că eram pe atunci prin clasa a
cincea sau a şasea. Tata avea un prieten, care cred că iubea pictura. Şi atunci
când venea la noi în vizită, cum casa în care stăteam avea două intrări, acest
prieten al tatii, trebuia să treacă prin camera în care-mi faceam lecţiile.
Într-una din zile, eu stateam în cameră la o masă şi îmi făceam lucrarea la
desen. S-a aplecat, a privit ce lucram şi i-a spus apoi tatălui meu, că sunt
talentată la desen şi că ar putea să mă îndrume spre pictură. Mai târziu, după
şcoala generală, mama m-a dat la un liceu teoretic. Însă iarăşi, o întâmplare –
Dumnezeu îţi scoate în cale tot felul de prilejuri de a te dezvălui şi a alege
– aveam o colegă Afrodita şi ea a venit într-o zi la şcoală cu desene făcute
după mulaje de ghips cu Hermes, cu Laocoon. Şi mi-au plăcut şi am întrebat-o de
unde le are. Aşa am aflat că frecventa o şcoală populară de artă. Mi-a spus că
pot încerca şi eu dar că trebuie să dau
examen de admitere. Şi astfel, am ajuns la acea şcolă populară de artă.
Acolo, am stat din clasa a noua până într-a zecea, pentru că profesorul de
atunci, considerând că am talent, m-a sfătuit să nu îmi mai pierd timpul în
şcoala populară şi să trec la liceul de artă. Între timp, tata murise după un
accident vascular, iar mama nu prea era interesata de pictură; era o fire mai
practică. Însă cu toate că mama nu prea era de acord cu şcoala de artă, spunând
că nu voi avea timp şi pentru carte, până la urmă m-am transferat şi am
terminat acolo liceul.
NT. Din 1948 când v-aţi
născut şi până în prezent, aţi parcurs un drum lung. Acum o sa vă rog să
vă imaginaţi o oglindă, în care vă
priviţi cu ochii pictorului. Imaginea pe care o vedeţi acolo, împreună cu rama
oglinzii, alcătuiesc un tablou. Cum aţi intiula acest tablou?
MP. Întradevăr, am parcurs un drum foarte
lung...visele mele păreau că sunt mai clare, însă au fost momente, ani, când au
fost umbrite...dar în general - mă privesc destul de franc - nu am pierdut
nimic atât de profund încât să mă transforme. Totuşi, mi-e greu să-i dau un
titlu tabloului... limbajul nostru al pictorilor este imaginea, pata de
culoare... Eu m-am întors de fiecare dată tot în acelaşi punct, chiar dacă
experienţa mea a fost mereu alta. Am pictat mult...şi iubesc toate perioadele
mele pentru că le-am confecţionat real, am făcut ceea ce am simţit în clipele
în care m-am apucat de pictat. Dintre lucrări, cel mai mult le iubesc pe cele
care reprezintă zona aceasta pe care am descoperit-o, cu stuful, cu pământurile
astea mişcătoare, plaurii...tot timpul ai impresia că mai este cineva pe acolo,
o viaţă...
NT.- Şi totuşi, cum aţi
intitula tabloul?
MP. ...Constanţă. Pentru că de fapt, mă întorc de fiecare dată în aceeaşi stare de
a fi, nu m-am pierdut şi îmi rămâne acel ceva, neterminat. Pentru că noi,
oamenii, tindem ca atunci când am
terminat definitiv un lucru şi mintea este goală, să considerăm că este
sfârşitul. Aşa că este mai bine să laşi ceva neterminat, ca să reziste în
timp...Ca pictor te rupi mai tare de ceilalţi decât omul obişnuit.
NT. - Cum vă definiţi ca
pictor?
Eu sunt într-un fel un pictor realist, nu fac abstracţiune definitivă, iau
din realitate însă sintetizez forma şi prin prisma trăirilor reinventez o altă
formă. Nu pot spune că sunt un pictor expresionist. Nu duc forma la o stare de
exacerbare, de şoc.
NT. - Care este stilul pe
care îl preferaţi în pictură şi de ce?
Postmodernismul. Noi postmoderniştii, luăm din ceea ce este vechi şi
transformăm în acest nou.
NT. - Dacă ar fi să alegeţi
din tot ce aţi pictat un singur tablou şi anume pe acela care ar putea să vă
reprezinte cel mai bine felul de a fi, care ar fi acela? Ce anume din personalitatea dumneavoastră
credeţi că surprinde el atât de bine?
MP. – Aş alege tabloul „Semn”. Cred că el
reprezintă acea constanţă, este esenţa, un fel de etalon al tuturor lucrărilor
mele. M-am întors mereu spre acel mod de a picta.
NT. - Pentru a fi un pictor
bun, de ce anume ar fi nevoie? Care sunt momentele care v-au fost favorabile în
creaţie şi care anume cele care s-au constituit într-o piedică? Ce anume v-a
ajutat în formarea personalităţii dumneavostră artistice?
MP. - Trebuie ca în orice altă meserie să munceşti
foarte mult, zi de zi. Dacă faci pauze, începi curând să simţi că nu mai
rezonezi cu tabloul. Şi apoi, ceea ce faci, trebuie să fie făcut cu
sinceritate. Să nu faci compromisuri pentru bani mai ales, sau pentru glorie.
Pentru că este uşor să faci compromisuri. Te laudă câţiva şi pictezi... ce se
cere. Nu vorbesc însă despre comanda socială. Aceea de multe ori este bună,
dacă pictezi totuşi aşa cum vrei tu. Şi Michelangelo a avut comenzi, dar el a
făcut tot ceea ce ştia şi cum dorea el.
NT. - Ce teme vă preocupă în
pictură?
MP. – Multe, mai puţin omul, în rest tot ce mă
înconjoară... Nu pot spune că nu aş face un portret cuiva, mai ales dacă m-ar
impresiona într-un anume fel şi ar avea o fizionomie mai ieşită din comun.
NT. - Curios....Oare de ce?
MP. - Cred că.. eu am spus că mă reprezintă
constanţa, dar de foarte multe ori am fost derutată chiar de om. Am avut şi eu
nişte lovituri... Poate de aceea privesc oamenii mai...detaşat. Nu că nu aş
avea prieteni, sau aş fi un om mizantrop, dar îi privesc mai reticent. Şi îmi
fac mai greu prieteni.
NT. -
Privindu-i cu reticenţă să înţeleg că nu aveţi încredere...
MP ...atât de tare şi nu pot să le pătrund...
esenţa.
NT.- Adică, putem spune că
„împroaşcă cerneală”, ca sepia?
MP. – Pot spune că este uşor să faci un
portret. Tehnic. Însă dincolo de aparenţă, trebuie să prinzi acel, ceva. Nu
doar „carcasa” omului.
NT. - Despre cromatica
tablourilor ce ne puteţi spune? Ce reprezintă culorile alese pentru
dumneavoastră? Aş putea presupune că ele, sunt tonalităţile sunetelor care vă
cutreieră sufletul atunci când pictaţi? Şi dacă da, atunci ce îmi puteţi spune
despre stările sufleteşti care se transformă în imboldul de a picta?
MP: - Cromatica unui artist nu ai cum să o schimbi,
ea vine din interiorul său. Spunea cineva că desenul îl înveţi, dar culoarea o
ai în tine. Culorile mă reprezintă pe mine, sunt sufletul meu. Sau altfel spus,
culoarea, în tonalităţile sale mai moderate este muzica mea.
NT. – Care ar fi starile
sufleteşti ce se transformă în imboldul de a picta? Cum şi mai
ales, când?
MP. – Ele vin singure, nici nu ştii când...sunt
impulsuri de moment, priveşti o floare, sau un om care coboară, te
impresionează, se creează similitudini, apare acel clik şi doreşti să creezi
starea aceea pe care ţi-a dat-o ceea ce tocmai ai văzut.
NT. Care au fost momentele
favorabile în creaţie şi care anume cele ce s-au constituit în piedică?
MP. Păi, cred că cel mai favorabil moment a fost
întâlnirea cu acea colegă care m-a îndrumat spre şcoala populară ca şi
întâlnirea cu profesorul care m-a îndrumat spre profesionalism. Iar ca piedică,
cred că a fost sărăcia. Nu cea lucie, fireşte. Mă refer la neajunsuri. Venind
la Tulcea, într-un oraş străin, fără rude, pentru mine a fost puţin mai greu,
mai ales că am rămas şi singură într-un anumit moment. Deci piedicile
financiare. Piedicile psihice, mai puţin. Totuşi nu am avut piedici atât de
mari, cum ar fi fost să să nu am unde lucra. Şi apoi orice trăire reală, sinceră,
te poate inspira. Şi mereu am fost eu însămi, cred. Şi cu profesorii şi la
facultate. La fel, am avut norocul să am ca profesor, un mare artist, un
maestru- Marin Gherasim. Dar opera mea nu se aseamănă cu a maestrului. De
obicei, studenţii rămân majoritatea în umbra profesorului. Însă el mi-a ordonat
mintea şi m-a învăţat să văd dincolo de strat, de aparenţe. M-a învăţat să
gândesc. Apoi, venind aici în Dobrogea, am avut şi subiecte diferite. Totuşi,
orice impact care vine din afară, orice trăire adevărată, pozitivă sau
negativă, te impulsionează să creezi. Acum, când privesc în urmă, observ că
atunci când erau copiii mai mici şi eram ca într-un vârtej, lucram şi la
şcoală, pictam mai mult, preţuiam mai mult timpul şi parcă şi inspiraţia a fost
cea mai bogată. A fost perioada cea mai frumoasă...Acum am timp berechet, chiar
îl las să curgă şi este păcat...Acum... pensionarea pentru omul care a şi
lucrat, faptul că este într-un fel pe dinafară, îi dă oarecum senzaţia că
nimeni nu are nevoie de el. Recent a fost o expoziţie comemorativă la liceul la
care am lucrat şi mă aşteptam să primesc o invitaţie, că am fost totuşi
profesoara la acea şcoală, însă n-a fost să fie aşa şi asta m-a întristat.
NT. - Ce proiecte aveţi? Vă
propuneţi ceva anume pentru următoarea
perioadă?
MP. - Voi lucra în continuare.
NT. – Dar
proiecte? Ce aţi dori să faceţi în viitor?
MP. – Vedeţi, arta nu este ca un produs pe care îl
duci la piaţă şi de aceea nu poţi vorbi despre proiecte. Poate că zile întregi
un artist poate să pară că stă şi se uită pe pereţi fără să facă nimic,
aşteptând inefabilul, însă în realitate, el lucreaza, chiar dacă nu
materializează. Sau poate, să spunem că aş dori să-mi luminez paleta sau să am
o cotitură de concepţie, însă în arta
plastică, paşii se fac încet, într-o anume ordine. Pictura pare uşoară, dar nu
este aşa. Pictura este ca şi matematica. Daca lipseşte ceva din ordinea aceea,
se observă că eşti diletant.
NT.- Există ceva ce nu aţi
pictat încă, dar v-ati fi dorit să o faceţi?
MP. – Da. De exemplu, cred că mi-ar fi plăcut să
pictez o biserică. Nu am primit însă niciodată o comandă şi poate că mi-ar fi
şi frică să pictez o biserică, pentru că există canoane, pentru că trebuie să
te ţii de ele, dar să spun drept, mi-ar plăcea. Am mai pictat icoane, însă la
pictura bisericească este altfel, se lucrează în echipe, sunt mai mult bărbaţi,
poate pentru că se lucrează pe schele...Însă, cine ştie...
Tania Nicolescu
IN
MEMORIAM
DE LA CĂLĂTOR LA GHID
- dialog
cu Sofia Vrabie –
I-am remarcat întâi prezenţa - nelipsită - de la
manifestările culturale la care participam. O silueta firavă, de copil, care
aproape ca se făcea nevăzută ghemuindu-se în scaun, mereu tăcută, dar cu o
privire ageră căreia părea să nu-i scape nimic. Apoi am început să o recunosc
şi pe strada, mergând mereu grăbită, cu tonusul omului care are o ţintă de
atins; altfel decât eram obişnuită să vad că merg vârstnicii, cu paşi şovăitori
împiedicaţi în ochiurile năvodului de dorinţe ambivalente.
Şi mai era ceva, privirea; avea în ea acea lumina,
care-mi spunea că omul de dincolo de ea este viu cu adevărat. Şi mi-am dorit să
o cunosc şi să vorbesc cu cea a cărei simplă prezenţă părea să aducă cu ea
sentimentul stenic, ca viaţa poate fi trăită până la capăt cu demnitate, curaj
şi cu bucuria de a te simţi viu.
Astfel am cunoscut-o pe Sofia Vrabie. Născută în 1928 la
Lugoj, a absolvit Facultatea de Biologie la Cluj şi a ales pentru repartiţie
judeţul Tulcea, în care o chemase o colegă care îi spusese că se căuta
specialişti şi că în Bucureşti ar putea urma un curs de specializare în malarie
la Institutul Cantacuzino. Însa între timp, a aflat că postul pe care şi-l dorea
în judeţul Tulcea trebuia să fie ocupat de altcineva, aşa că a acceptat până la
urmă un post la Corabia, unde odată ajunsă i s-a spus mai în gluma, mai în
serios că cine bea apa din Dunăre nu mai pleacă de acolo. Şi...a băut, că nu
era alta.
Soarta însă a hotărât altfel şi a făcut ca persoana care
trebuia să ocupe postul pe care-l vizase iniţial să rămână în altă localitate
şi astfel a ajuns în judeţul Tulcea, la Babadag, acolo unde îşi dorise atât de
mult. Se spune că e bine uneori să te temi de ce-ţi doreşti. Când a ajuns în
Babadag, i-a venit să plângă; Corabia, era un mic orăşel în comparaţie cu
Babadagul. Acolo în Corabia doctorul staţiunii în care lucrase, era un mic
gospodar şi în fiecare dimineaţă culegea din grădina staţiunii trandafiri
proaspeţi şi-i punea pentru ea şi colega sa pe masa din laborator. Pe când
Babadagul...
Sofia Vrabie - Mă încântase la început denumirea
care suna ca în “O mie şi una de nopţi” dar când în 1958 am coborât din tren,
am fost aşteptată cu căruţa de nea Păsărică, care m-a dus pe nişte străduţe
înguste şi întortocheate, pline de hârtoape şi bolovăniş, cu căsuţe ca vai de
ele şi-mi amintesc de un chioşc vopsit în portocaliu, dar atât de prăfuit încât
nuanţa rezultată era jalnică, pe lângă care stăteau nişte bărbaţi aşezaţi pe
vine şi care atunci când i-am întrebat ceva, s-au privit între ei lung şi nu au
răspuns nimic. Am plecat mai departe căutându-mi o gazdă şi după ce mi-am
găsit-o, am ieşit la marginea oraşului să mă plimb şi am zărit pierdute prin
iarba înalta, imortelele. Asta mi-a dat atunci curaj; mi-am spus că dacă ele au
rezistat, voi rezista şi eu. M-a ajutat mult şi dr. Tudor George, care
înfiinţase primul laborator de parazitologie din judeţ şi cum ştiam să fac
fotografii, m-a trimis la Bucureşti de unde am adus un aparat de fotografiat
german, performant pentru acele vremuri. Am avut mereu ceva nou de învăţat.
Lucram nu doar parazitologie în care eram specializată ci şi ceea ce era
nevoie, făceam teren iarna în Delta, îmi adunam cărţile de specialitate - mai
rare în acele vremuri - am studiat speciile de tăuni descoperind una nouă, am
studiat predatorii care stricau alimentele, miologia, leptospiroza... Nu m-am
gândit să mă întorc acasă, pentru că m-am simţit bine în aceasta zona, în care
am descoperit atâtea lucruri interesante. De căsătorit, nu, nu m-am căsătorit
pentru că nu am vrut să depind de nimeni; am vrut sa fiu libera ca vântul, să
pot pleca atunci când doresc.
Tania Nicolescu - Spuneţi că nu v-aţi
căsătorit pentru v-aţi dorit să fiţi liberă ca vântul. Să înţeleg că în
relaţiile pe care le-aţi avut, aţi simţit cumva o îngrădire a acestei
libertăţi?
SV - Nu. N-as putea spune asta. Însa am un simţ al
observaţiei foarte dezvoltat şi nu trebuia să experimentez eu... Am învăţat din
experienţa altora.
TN - Mulţi spun că este tare greu să fii singur.
VS - Totul este să ştii să-ţi foloseşti anii
daţi. Când m-am pensionat, nu m-am bucurat; mi-a fost teama la început, pentru
că atât timp cât fusesem în serviciu aveam mereu ceva de făcut, ori la pensie
te simţi cumva la marginea societăţii, parcă inutilă, nebăgată în seamă. Aş fi
vrut să mai lucrez, dar locul meu era aşteptat cu multă nerăbdare de alţii. Aşa
că întâi am făcut un curs de ghizi şi o perioada am cutreierat ţările, inclusiv
China, însă cum meseria de ghid implică şi alte răspunderi de ordin
administrativ, bani, chitanţe, lucru care nu mi-a plăcut, am renunţat pentru că
mă obosea.
Observând că cei care veneau în Tulcea, coborau la gară
şi singura întrebare pe care o puneau era aceea legată de locul din care pot
lua vaporul spre Delta, mi-a părut rău că nu încearcă să vadă puţin oraşul, aşa
că m-am hotărât să fac un ghid al Tulcei. Tocmai prin acea perioadă citeam prin
ziare despre alpinişti români care urcaseră pe Himalaya şi a căror expediţie se
sfârşise acolo. Mă miram în sinea mea, că oamenii care habar n-aveau de
frumuseţea munţilor noştri, de exemplu munţii Măcinului... atât de frumoşi,
făcuţi parcă pentru toate vârstele, îşi lasă oasele pe munţi străini.
Eu am ajuns aici colaborând cu cei de la Gradina Botanica
a oraşului. Cu ei am fost în excursii în munţii Măcinului. Dar, ca să fac
Ghidul Tulcei a fost nevoie să învăţ şi după pensionare, să merg la Biblioteca
Judeţeană - m-a orientat Kiss Botond de la Institutul Deltei Dunării - să
citesc. El - numit Dobrogeanul - care venind ca geograf după realipirea
Dobrogei, a descris atât de bine munţii Măcinului... Când m-am dus,
bibliotecara era încă în maternitate. După un timp, pe când tocmai îmi mai
aducea nişte cărţi necesare documentarii pentru alcătuirea ghidului, i-am spus
că timpul trece atât de plăcut, încât nici nu mi-am dat seama că au trecut deja
trei ani, ea m-a corectat spunându-mi că atunci când am venit născuse, iar
copilul ei avea deja cinci ani. Da, trecuseră cinci ani de când începusem să mă
documentez.
Am studiat
monografii date de directorul Muzeului Delta Dunării - Simion Gavrilă -
transformat de dânsul în Institutului Ecomuzeal. Cu el am mers la simpozioanele
dacologice cu participare internaţională, am mers să văd siturile arheologice.
TN - Am auzit deseori cum oamenii se lamentează că
viaţa nu le oferă nimic.
VS - Nu, nu sunt de acord; ştiu că Dumnezeu
nu-ţi pune în traistă, că trebuie să te zbaţi, să te mişti puţin şi tu. În
timpul liber care-mi rămâne mă ocup şi de o mică gradină cu flori pe care o am
în faţa blocului. Am învăţat de la părinţii mei cărora le plăceau florile; mama
era învăţătoare şi avea un catalog de flori din care am învăţat şi eu. Tata era
director la o şcoală de băieţi... Credeam că voi fi învăţătoare...
TN - Totuşi, sunteţi într-un anume fel, învăţătoare
pentru ceilalţi.
VS - Da... dar n-am profesat. Şi cu un zâmbet în
colţul gurii continuă:
- Am colindat pe jos judeţul ca să fac fotografiile
locurilor, aşa cum le vad ochii mei. Nu am nici o satisfacţie, nu simt că am
făcut ghidul dacă nu fac eu fotografiile. Mi s-a propus să folosesc fotografii
făcute de un alt fotograf experimentat al Institutului Ecomuzeal, însă le-am
preferat pe ale mele. Nu-mi place să-mi fac munca superficial. Şi căzând pe
gânduri, adaugă:
VS - Mă uit cum se duc oamenii noştri să
slugărească prin alte ţări, în loc să-şi muncească cu dragoste ogorul
propriu... Am scris şi un articol pentru Bibliotecă despre vinurile de la
Niculiţel - vinul este denumit a opta minune. Şi pentru asta, am străbătut pe
jos distanţa Ciucurova -Topolog; uneori n-am mai avut cu ce să mă întorc în
afară de câte o ocazie. Dar dintotdeauna mi-a plăcut Tulcea, am studiat-o de la
întemeierea ei şi până azi, am făcut fotografii, am auzit poveştile ei... Am
învăţat că în viaţă nu trebuie să priveşti jumătatea goală a sticlei, că nu
trebuie să-ţi faci probleme din toate necazurile, că soarele nu trebuie să
apună peste supărarea ta.
Am fost întrebată de cineva de ce fac asta, dacă sunt
plătită pentru asta, sau dacă am urmaşi. Eu o fac pentru că ştiu că dacă nu
munceşti, creierul se îmbolnăveşte. Mintea este ca ogorul, dacă nu este lucrat
se înburuieneşte.
TN - Privindu-vă viaţa retrospectiv, ca pe un
film, care sunt scenele care v-au plăcut cel mai mult?
SV - .... Acelea în care am lucrat la
laborator... şi momentul în care munca mi-a fost apreciată; când un entomolog
venit din Kiev, mi-a spus că lucrez mult mai conştiincios decât entomologul de la Antipa.
TN - Momente neplăcute, dificultăţi, au existat?
Cum aţi reacţionat la ele?
SV – Au existat de multe ori, însă nu le-am exagerat
importanţa. La staţia de malarie, era un medic, o fire activa, dar
hipercritică, care tensiona relaţiile şi îmi tăia avântul. OMS-ul dăduse
staţiilor de malarie pentru folosinţă entomologului un IMS, cu care să poată
face teren, iar el a preluat maşina şi a dat-o directorului Sanepidului din
Constanţa, cu care acesta se plimba şi se ducea la masă. M-au ajutat medicii de
la Institutul
Cantacuzino să recuperez maşina, însă - altă neplăcere - acum
trebuia să-mi refuz colegii care doreau şi ei maşina pentru a se plimba.
TN - Aţi fost fericită ? Ce anume vă face să vă
simţiţi fericită?
VS - Da. Orice mă făcea şi mă face să mă simt
fericită. Chiar şi astă-noapte, când m-am trezit şi am găsit în cartea „Dacia
preistorică” a lui Ovid Densuşianu - pe care o mai răsfoisem decuseară pentru
ca să mă documentez pentru ghidul la care lucrez – informaţia pe care o
căutasem. Fericirea este mereu aproape. Nu trebuie să laşi clipa să treacă.
Panait Cerna spunea când era în impas:”rabdă că acuşi vine fericirea”. Şi mai
spunea că fericirea este o statuie nedezvelită pe care o vede doar cel ce o
dezveleşte cu propriile-i forţe. Fericirea pentru mine este oricare dintre
momentele în care mă simt bine şi în care simt că mi-am lărgit nivelul
cunoştinţelor. Aşa se poate trece prin viaţă mai uşor şi lumea se vede parca
altfel...
TN - Ce este
singurătatea, ce înseamnă să fii singur
din punctul dumneavoastră de vedere?
VS - Doar atunci te simţi singur, când ai timp
pentru asta; când nu faci nimic. Oamenii care se simt singuri, de fapt se simt
inutili... A fost un concert la Şcoala de Artă - mereu vine la sfârşitul lunii
de la Bucureşti, Dimitrie Soreanu cu studenţii - concert la care auditoriul a
fost ca şi inexistent... Am avut impresia privind pianista, că ea cântând,
vorbeşte cu notele şi cu compozitorul. Uite o modalitate de a nu fi singur.
Şi eu am încercat de mică mereu să cânt, întâi la
mandolină, apoi la armonica tatălui meu, am desenat, am urmat cursurile unei
şcoli de artă populară în Lugoj, am sculptat în os, deşi nu mi-a arătat nimeni.
TN - Cum s-a schimbat oraşul de-a lungul anilor?
Care au fost nuanţele schimbării percepute de dumneavoastră?
VS - I-am scris mereu primarului – nu doar
actualului – că mă supăra că nu lasă copacii în pace, câinii... Sunt destule
aspecte negative – piaţa civica are piatră peste tot, arbuştii sunt în lăzi, nu
este gazon şi pe căldură, ai senzaţia de sufocare. Poate că edilii, care stau
doar în birouri cu aer condiţionat nu-şi dau seama... Oraşul Corabia avea un
parc cât o pădure în mijlocul ei...
TN - Cum credeţi că vă văd oamenii?
SV - Mă interesează mai puţin; însă Sfântul Pavel
spunea că oamenii trebuie să se bucure mai mult când sunt certaţi decât atunci
când sunt lăudaţi, pentru că lauda li se urcă oamenilor la cap.
TN - Aţi cunoscut mulţi oameni interesanţi? V-a
fost cineva model?
SV - Da, o doamna doctor, Cotlereţchi, care avea
o filozofie sănătoasă, nu se dădea după vânt şi nu se lăsa influenţată,
acţionând în spiritul convingerilor ei. Apoi, o altă doamnă, pe care am
cunoscut-o cu ocazia sărbătoririi centenarului fostului liceul de fete
Principesa Ileana, doamna Letiţia Leonte, care a scris monografia liceului şi
apoi şi literatură pentru copii pe teme religioase. A lansat cartea „Ucenicul
lui Isus” la 81 de ani. Când la lansarea cărţii i s-a spus că poate să stea pe
scaun, a replicat: ”profesorul nu stă niciodată pe scaun în faţa clasei”. I s-a
cerut colaborarea cu revista Episcopiei.
TN - Aţi trecut şi prin perioada comunistă şi
prin cea capitalistă. In care dintre ele v-aţi simţit mai liberă să vă
împliniţi aspiraţiile?
SV - ...În comunism. Pentru că acolo era
egalitate şi pentru femei. Şi acum este, dar de formă. Îmi amintesc de faptul
că în urma cu câţiva ani, era o profesoara de peste 60 de ani, care şi-a dorit
un copil. Şi opinia publică a fost revoltată. Iar un redactor, spunea că doamna
în cauza ar fi trebuit să fie testată, pentru că ceea ce şi-a dorit a fost o
formă de egoism, că nu s-a gândit decât la ea nu şi la copil. I-am scris
redactorului că exista un om de stat, căruia nu i-a convenit forma de
democraţie care era în Irak şi că vrând să instaureze democraţia aşa cum o
înţelegea el, s-a înarmat şi a omorât femei, bătrâni şi copii şi nimeni nu i-a
cerut nici un test. Iar acestei femei i se cerea test doar pentru că voia să-şi
împlinească o dorinţă, pe care la vremea tinereţii sale, când nu erau
mijloacele de acum, nu şi-o putuse îndeplini. I-am spus că dacă nu ar fi
existat acest “egoism”, nu ar fi existat nici el, nici lumea. N-am primit
niciodată răspuns... Mereu am spus că femeile sunt mai bune conducătoare şi
organizatoare ca barbarii; doar că ele nu şi-au arogat acest drept şi au
acceptat mereu rolul secund.
TN - Aveţi o vârstă respectabilă. Ce înseamnă
totuşi pentru dumneavoastră bătrâneţea? Cum aţi simţit că se raportează
societatea noastră la bătrâni?
SV - Eşti, aşa cum te simţi. Dar cu toate că
înainte spuneam că nu exista “nu pot” ci doar “nu vreau”, acum am început să
simt şi cum este când... nu pot. Totuşi, cred că bătrâneţea este o stare şi nu
depinde doar de puterea fizică. Iar societatea în general nu are o atitudine
respectuoasă fata de vârstnici. Mi se spune “mamaie şi asta nu-mi place. Este
un apelativ lipsit de respect. Când am mers pe jos prin judeţ pentru a mă
informa pentru ghid, nimeni nu a oprit maşina să mă întrebe unde merg singura
şi pe jos. Atunci nu vedeau că sunt... ”mamaie”.
TN - Viaţa dumneavoastră ar putea fi o lecţie
din care să înveţe şi alţii. V-aţi gândit să vă scrieţi memoriile?
SV - Eu am căutat mereu să-mi spun opiniile în
momentul oportun, când m-am întâlnit cu oamenii în dificultate sau cu
situaţiile, pentru că rostul omului este să-şi folosească energia şi pentru a-i
ajuta pe alţii. Iar în ghidul pe care-l scriu, o să-mi folosesc şi amintirile,
pentru că multe s-au schimbat şi aş vrea să spun celor interesaţi, ca de la
călător la călător, ce am văzut şi cum am simţit eu, ca sa-i fac şi pe ei
curioşi şi dornici să vadă locurile pe care le-am îndrăgit.
Am privit călatoarea din faţa mea. Călătoria ei, începută
cu mult timp în urmă, o adusese în locuri îndepărtate de cele natale. Dar cum
omul sfinţeşte locul cu iubirea sa şi nu locul pe om, cine ar fi putut crede că
ea se afla acum în altă parte, decât acasă. Şi cum în orice călăltorie exista
un sfârşit, importantă nu este destinaţia ci însăşi calatorii (Ursula Croeber
Le Guin). Cu atât mai mult cu cât dintre călătorii cea mai importanta este -
aşa cum spunea Mircea Eliade - aceea către sufletul nostru. Călătorie pe care o
facem în singurătate. Şi în care, un ghid ca cel al Sofiei Vrabie, ar fi
binevenit.
Tania Nicolescu – din volumul „PUZZLE” - 2011
LECŢIE DE IUBIRE
Interviu cu
scriitorul Carol Feldman
Cu litere mari, scria: “Tulcea, te iubesc!”.
Şi-n vreme ce neaşteptata declaraţie continua să-şi unduiască în lumina amiezii
albele litere, am simţit cu surprindere cum sunt cuprinsă de un cald sentiment
de bucurie interioară, ca acela pe care-l ai atunci când după îndelungate
peregrinări te întorci în locul pe care-l poţi numi, fără nici o reţinere,
acasă.
Am înţeles că sunt în asentimentul acelei
declaraţii, albe ca un zbor de pescăruş, purtând acest adevărat fir al Ariadnei
pe deasupra tuturor umbrelor ce ne traversează adeseori existenţa, umbrind-o,
precum norii umbresc în trecere seninul cerului şi strălucirea eternului soare.
Şi această bruscă înţelegere a făcut ca, dintr-o dată, curgerea timpului să-mi
pară a fi mai lină, mai blândă. Nu peste multa vreme mi-a fost dat să
reîntâlnesc şi să recunosc acest mesaj: «Are chichineaţa aia de oraş, un farmec
pe care nu-l găseşti oriunde»…
Citeam una din cărţile lui Carol Feldman – „Domnişoara”.
Şi cu emoţie am citit alta, şi apoi încă una, descoperind pe portativul
rândurilor, în susurul nelipsitului şi neuitatului refren al apelor care îmi
este şi mie atât de cunoscut şi care-i însoţeşte aproape toate scrierile -
cântecul iubirii pentru oamenii şi locurile care au fost leagănul în care s-a
plămădit sufletul omului numit Carol Feldman.
Tania Nicolescu: - Pentru cititorii revistei Boema, cine este Carol
Feldman?
Carol Feldman: - Sunt
născut la Tulcea,
în 1937 şi am urmat liceul, care pe atunci se numea şcoala medie de 11 ani -
actualul Colegiu Spiru Caret. Între 1954-1955 am dat admiterea la Institutul de
Teatru, unde nu am reuşit, aşa că revenind în oraş, am început să lucrez în cercul
dramatic al Casei de Cultură unde, după o jumătate de an, am primit funcţia de
instructor artistic şi, printr-un complex de împrejurări, plecând la Bucureşti
cu unul din spectacolele noaste care a fost premiat la concursul regional –
este vorba de piesa de teatru “Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu -
unde eu având rolul vagabondului, am fost evidenţiat, văzut de cineva care,
întrebându-mă care-mi sunt intenţiile de viitor, mi-a propus să fiu cooptat la
primul şi ultimul studio al Teatrului Evreiesc de Stat. Am dat admiterea la
Institutul de Teatru, la secţia care pregătea actori pentru teatrul idiş şi
după absolvirea institutului în 1961, am intrat la Teatrul Evreiesc de Stat,
unde se crease o situaţie neobişnuită: mulţi actori părăsiseră teatrul plecând
din ţară, iar noi, studenţii, am intrat ad-hoc să jucăm în locul lor, în
paralel cu învăţătura. A fost una din perioadele cele mai interesante din viaţa
noastră. Acolo mi-am cunoscut şi soţia, pe când eram studenţi în anul II; am
invăţat şi am jucat împreună, şi acum, după 51 de ani, ne-am sărbătorit nunta
de aur, împreună cu cei doi copii şi cei patru nepoţi.
Am jucat teatru timp de patruzeci de ani, cu intermitenţe,
determinat de situaţii care m-au obligat la aceasta pentru că, plecând din
România în 1965 şi ajungând în Israel, am cunoscut direct problemele de acolo,
începând cu procesul de acomodare - din toate punctele de vedere – care nu este
deloc uşor; am participat la trei războaie, însă fiindcă şi soţia mea era
artistă şi actorii, după cum se ştie, nu au o existenţă prea certă, am fost
nevoit să caut o bază mai sigură de existenţă şi am lucrat şi-n alte domenii.
Totuşi, cu timpul m-am afirmat - scuzaţi-mă că sună a lipsă de modestie - deşi
sunt un om modest. Dintotdeauna mi-a plăcut literatura, am citit, am scris, am
fost din liceu membru al mitologicului cenaclu literar Panait Cerna. Eram cel
mai tânăr din acel cenaclu şi am avut o profesoară de limba română
excepţională, care m-a apreciat şi pe care am iubit-o, am idealizat-o şi mi-a
rămas în amintire; când vorbesc despre ea simt nevoia să mă ridic în picioare.
Am şi scris despre ea o povestire intitulată “Profesoara de româna”.
T.N.: - Cum aţi debutat în literatura şi care a fost prima dumneavoastră carte?
C.F.: - Scrisul
la mine a fost un lucru pe care l-am făcut la modul leneş, din când în când. Am
publicat în presă, în publicaţii literare, totuşi era o ocupaţie care pentru
mine ca actor profesionist nu era doar la nivel de hobby. Spre sfârşitul anilor
1970- 1980 s-a accentuat prezenţa mea în presa de limba română, presă care cu
timpul s-a redus, dealtfel ca şi cititorii şi scriitorii de limba română veniţi
în Israel din diaspora şi care au devenit tot mai puţini.
Aceasta afecţiune
pentru scris s-a deschis la mine în anii bătrâneţii. Cam în urma cu zece ani am
simţit în mine că ceva mă îndeamnă să scriu. Am nişte eseuri în care eroul, sub
“machiaj”, mă prezintă pe mine, dezvăluindu-mă. L-am numit “Copilul din mine,
omul meu”. El a existat şi a trăit în mine în toţi anii ăştia şi a vrut să-i
acord mai multă consideraţie... Mi-e greu câteodată să dau explicaţii lapidare
la trăiri pe care încerc să le înţeleg eu însumi; nu reuşesc cu uşurinţă, deşi
nu sunt un om complicat.
Nu ştiu cum am
ajuns să simt nevoia de a scrie. De ce acest come back la scris, la
origini, la limba româna? Explicaţia ar fi că mi-e mai uşor să revin la limba
materna. Eu am învăţat să vorbesc româneşte de la părinţii mei, am făcut
şcoala, cultura mea, literatura mea a fost în limba româna. Acest come back a
fost pe aceste două faţete; omul s-a întors la dorinţa de a fi scriitor, de a
scrie şi s-a întors la vremurile când visa acest lucru, iar visul era în
româneşte. Şi dacă la început scrisul meu era leneş, când mi-am dat un
ultimatum: «acum ori niciodată», din leneş, scrisul meu a devenit fluid. Scriu
cu o foame de a scrie, scriu cu o pofta de a scrie şi trebuie să spun - pentru
ca sunt un om credincios, nu religios - cred în Dumnezeul nostru al tuturor
şi-i mulţumesc, pentru că acest lucru a venit la mine aşa cum trebuie să vina
la orice artist, în orice domeniu; ori eşti artist cu dăruire totală ori... te
ocupi şi de asta.
Prima mea carte am
tipărit-o în 2002 şi în cei opt ani care au urmat, fiindcă am vrut aşa, am
devenit scriitor cu atestate şi premii. Pornirea mea a fost de a-mi plăti mie o
datorie, pentru satisfacţia mea, să concretizez ceea ce am acumulat în mine. Nu
erau acumulări sterpe, colecţii pe care să le pui în dulap.
Simţeam copilul din mine zbătându-se din când în când –
vorbesc metaforic – şi când m-a ajutat Dumnezeu şi când am început să fac acest
lucru, mi-am dat seama că atunci când o faci îţi plăteşti o datorie, îţi faci
pe plac şi faci pe plac şi altora. Eu n-am ieşit la pensie ca să devin scriitor,
să-mi scriu memoriile, dar am hotărât că tot timpul trebuie să-l dedic
scrisului. În anul 2007, Domnişoara, în 2008, Trifoi cu patru
foi, în 2009, Maria... Acest come back m-a adus sufleteşte şi
câteodată şi fizic în oraşul meu, încât am devenit scriitorul tulcean Carol
Feldman. Am primit aceasta calitate, mi s-a decernat titlul de Cetăţean
de onoare al oraşului, deşi, aşa cum am spus în
mesajul adresat primarului, am scris despre ceea ce am simţit nevoia să scriu,
am scris despre oraş şi oamenii săi, negândindu-mă nici o clipa măcar, la o
răsplată. Am fost fericit; am reuşit să fac oamenii din oraşul meu să găsească
lucruri pe care şi eu le-am găsit.
T.N.: - V-aţi gândit să transmiteţi prin scris un mesaj
oamenilor?
C.F.: - Mesajul este
implicit în scris, din ceea ce simţi şi gândeşti. Nu am pus niciodată mesajul
înaintea temei; m-am gândit la subiect şi mesajul a ieşit de la sine.
T.N.: - Ce calităţi consideraţi că îi sunt necesare unui scriitor?
C.F.:- După
părerea mea, deşi nu sunt un teoretician şi părerea mea este rezultatul
acţiunii mele, pentru ca aşa fac eu şi aşa intenţionez în continuare să fac,
trebuie să existe integritate, credinţa, adevăr şi dacă este şi talent, nu
strică. Elementul principal, chiar dacă vorbim de fantezie, cred că este
autenticitatea. Ea, veridicitatea, este primordială dacă dorim ca lucrurile să
fie credibile, să fie expresia propriilor emoţii, care să fie împărtăşite şi de
cititor. Cât priveşte talentul, ori îl ai ori nu-l ai.
T.N.: - Definiţia
talentului, ar fi totuşi că
el este 90% transpiraţie şi doar 10% inspiraţie, aşadar...?
C.F.: - Asta vom
discuta cu altă ocazie, pentru ca nu sunt total de acord cu ea.
T.N.:- Care credeţi ca ar fi rolul scriitorului în societatea actuala?
C.F.: - Acelaşi care
a fost în toate societăţile. Scriitorul este în primul rând un mesager al
gândurilor sale dacă este cinstit - dacă facem abstracţie de perioada
realismului socialist - un mesager al gândurilor dacă sunt interesante şi dacă
au contingenţă cu ale altora sau dacă ele exprimă aspiraţii, dorinţe, speranţe
ca şi ale altora, el devenind un tribun care îndeplineşte o misiune şi depinde
de la om la om cum reuşeşte să transmită şi altora gândurile şi emoţia sa, pentru
că a exclude din creaţie emoţia este o greşeală, pentru că înseamnă a văduvi
literatura de elementul său special. Eu când scriu un lucru emoţionant şi-mi
vine să plâng - şi nu mi-e ruşine să recunosc aceasta - ştiu că exprim ceva ce
aduce şi cititorul în aceeaşi situaţie, ştiu că adâncesc trăirea; trăiesc şi eu
personajul, care este plămădit cu sufletul.
T.N.: - Am
putea compara efectul literaturii asupra sufletului uman cu acţiunea
arcuşului peste o vioară?
C.F.: - Într-un
fel, da. Doar că muzica pătrunde mai uşor în sensibilitatea oamenilor, putând
fi percepută şi de omul simplu, pe când literatura are un panopticum de altă
natura, puţin mai elitist.
T.N.: - Cum vedeţi, privind din afară,
societatea românească la ora actuală?
C.F.: - Este o
întrebare puţin dificilă.
T.N.: - Aţi
relatat în romanele dvs. destule situaţii dificile prin care au trecut
personajele, însă cu toate acestea reacţiile lor, atmosfera, nu
erau încărcate de atâta agresivitate, de atâta ura...
C.F.: - Să vă
spun care este credoul meu: iubirea şi respectul reciproc dintre oameni,
indiferent unde trăiesc, indiferent în ce religie trăiesc, pentru că eu aşa
simt că trebuie să fie şi mă străduiesc să exprim acest lucru, în special în
cele două romane ale mele, Domnişoara şi în special Maria, în
care elementul de credinţă este mai pregnant. Eu, ca şi alte milioane de
oameni, cred că avem acelaşi Dumnezeu şi dacă aceasta credinţă ar fi la baza
unei singure religii a lumii - nu ştiu cum, este o fantezie, o utopie, dar cred
în ea - multe dintre relele lumii ar fi limitate. Trăim alte timpuri... Chiar
şi în regimul marxist-leninist care a existat la noi, unde era dictată
ideologia marxist-leninista, exista la fiecare dintre noi un ideal... omul în
adâncul sufletului său a crezut într-un ideal.
După părerea mea
şi după comportarea aproape generală a oamenilor din lume, la ora actuala,
datorita celebrei globalizări, pe care eu nu o prea agreez, singurul ideal -
care s-a transformat din păcate în numitor comun şi dorinţă nestăpânită a
omului - a devenit banul. Această dorinţă a existat dintotdeauna, dar nu la
aceste proporţii nemaiîntâlnite. Globalizarea a dat o puternica legitimitate
acestui ideal; elevii din şcolile elementare învaţă cum să câştige bani... este
ceva care fără doar şi poate deformează din fructul om, care a avut până acum
în el, mereu acest sâmbure al idealului, care să fie detaşat de curentele
politice, idealul purităţii în care să se regăsească omul cu ceea ce este mai
bun în el, pentru că Dumnezeu l-a creat. Şi citând un străvechi proverb
românesc putem spune: «cine leapădă
floarea, nu simte mirosul ei».
În zilele acestea
negre ale omenirii trebuie să căutăm binele, să-l întâlnim, ca întunericul să
nu stăpânească lumina. În zilele acestea în care răul şi cei care-l slujesc fac
ca lupul sa fie considerat un animal paşnic în comparaţie cu omul-fiară, iar
dictonul «omul faţă de om este lup» ar trebui schimbat cu «omul fata de om e
Satan», tocmai în aceste zile trebuie căutat binele. Binele la om şi oamenii
buni. Oamenii buni care sunt mulţi, dar care – din păcate - nu ei sunt cei ce
stăpânesc lumea; ei însa sunt cei care fac să fie simţite bucuria vieţii,
seninul cerului, parfumul florilor, râsul copiilor, iubirea...».
Şi răsfoind cu
Carol Feldman printre filele amintirilor sale, nici nu am observat cât de
repede a trecut timpul, “acest iscusit învăţător al tuturor, atât de lung când
este gol de fapte şi atât de scurt când îţi aminteşti de dânsul” (N. Iorga). Un
timp, pe care Carol Feldman a învăţat să-l trăiască nu doar pentru sine ci şi
pentru alţii, pentru bucuria de a simţi rodindu-i în suflet, iubirea pe care a
sădit-o şi în sufletele altora.
T.N.: - Care sunt proiectele dvs. pentru viitor?
C.F.:- Urmează
să apară un volum de povestiri intitulat “Pe malul Dunării”, având ca subtitlu
“Povestiri despre oameni şi fapte de altădată”, cuprinzând în mare majoritate
selecţii din volumele anterioare cu caracter de povestiri tulcene dar şi o
povestire nouă.
Cu convingerea că şi în această nouă povestire despre
călătoria sa prin timp şi spaţiu, Carol Feldman se va apleca cu dăruire asupra
acelor «mulţi oameni buni din mijlocul drumului» pentru că «trebuie să-i
căutăm, să-i găsim şi să ne legăm cu legătura omeniei pentru că aceasta este
legătura care poate face ca drumurile să fie deschise fără teama», îi mulţumesc
omului Carol Feldman pentru timpul acordat şi totodată pentru lecţia de iubire
oferită cu răbdarea unui Dedal, semenilor săi.
Tania Nicolescu - din volumul "PUZZLE" - 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu