”Odesa
nu este un oraș, este zâmbetul lui Dumnezeu” spunea
necunoscutul comentator al filmulețul postat pe youtube pe care-l
urmărisem, prezentând monumentul ce purta denumirea de ”Timpul
Odesei”. La baza lui, pe placa de bronz erau înscrise părerile
diferitelor personalități – printre care și pe Pușkin - despre
orașul Odesa. Și-atunci, cum oare să nu-ți dorești atunci să
vizitezi acest oraș?
După
cum am aflat, denumirea actuală a orașului care provine de la
Odiseu(Ulise) a fost impus și feminizat - în Odesa - la dorința
împărătesei Ecaterina a II-a, însă nu fără oarecare
dificultăți, în locul fostei sale denumiri turcești – Hacibey.
Pentru că, se spune, negustorii care veneau în oraș, încă
obișnuiți cu vechea denumire, atunci când erau întrebați unde
vin, răspundeau că vin în Hacibey. Și-atunci, primeau câteva
lovituri de knut, pentru a reține denumirea nou acceptată a
orașului; Odesa. Interesant aide memoire; gratuit și mai eficient
ca orice.
Odesa...
suna mai ispititor ca un cântec de sirenă. Așa că, temerari
precum eroii lui Hendrik Groen( din ”Jurnalul secret al lui Hendrik
Groen) ce s-au încumetat și la vârste mult mai înaintate ca ale
noastre, să-și înființeze propriul club Badanumo(bătrân dar nu
mort) pentru a putea explora bazându-se pe forțele proprii lumea,
ne-am pregătit și noi să explorăm o zonă care se pare, e mai
puțin accesată de turismul nostru. Și astfel a început...
Odiseea.
Mai
întâi, am stabilit ca perioadă pentru excursie, luna august. Dar a
fost greu să găsim bilete pentru cazare în plină vară.
Majoritatea agențiilor la care am apelat, nu au reușit să le
găsească. Am optat atunci pentru luna septembrie și după multe
răzgândiri ale unora și altora care au necesitat repetate
schimbări de rezervări, planul nostru a început să prindă
contur. Startul a fost dat în ziua de șapte septembrie. Vremea era
încă bună dar... întotdeauna există câte un ”dar”, cum
legătura noastră cu lumea depinde de bac, am aflat că datorită
scăderii cotelor apelor Dunării, autocarele nu pot trece și va fi
necesar un ocol de cca. trei ore pe la Harșova. Odată ajunși
acolo, am mai pierdut o oră și jumătate pentru că cincizeci de
oameni au fost nevoiți să stea la o lungă coadă pentru a-și
satisface necesitățile, la singurul veceu de care dispunea acea
stație Peco. Cum însă călătorului îi șade bine cu drumul,
ne-am făcut încrezători câteva poze de grup și apoi ne-am grăbit
către Giurgiulești, gândindu-ne că după ce vom trece de vămi,
ne vom putea îndrepta spre Cetatea Albă pe care să o vizităm,
apoi, după ce ne vom trage sufletul și vom mânca pe undeva prin
orașul Belgorod – Dnestrovsky,
să oprim pentru câteva minute pe traseu la Zatoka( pe hartă arăta
ca o fâșie extrem de îngustă) și să ajungem spre seară la
Odesa unde să ne cazăm, urmând ca a doua zi să explorăm orașul.
Dar...
iar dar... înțelepciunea populară mai spune și că socoteala de
acasă nu se potrivește cu cea din târg și că omul își face
planuri iar Dumnezeu își râde de el. Vămile... dacă și cele
cerești durează tot atât, propun să ne lipsim de ele. Căci, de
n-ar fi fost șoferul care a trudit... ”să le împingă”, în
timp ce noi de voie, de nevoie, făceam exerciții de ținut
respirația, intrând și ieșind ca din pușcă din improvizatele și
mizerabilele grupuri sanitare(?), cine știe pe la oră am mai fi
ajuns în Odesa. Totuși, tot răul e mereu spre bine. Căci astfel,
nici măcar simpaticului cățel dresat să descopere ierburi,
droguri, nu i-a mai mirosit a nimic altceva și s-a grăbit să iasă
repede din autocar.
În
schimb pe traseu, autocarul a fost bine dezinfectat trecând prin
zonele vigilent vegheate de oameni îmbrăcați în costume albe care
urmăreau ca fiecare vehicul să treacă peste niște cârpe înmuiate
într-un soi de sos alburiu. Contra pestei, firește. Probabil au
uitat de pantofii noștri și de avioanele sau de păsările care
trec în zbor și lansează alte și alte colonii de viruși. Și tot
așa, ocolind pe kilometri întregi cu cca 20 km/h, gropile din
șoselele Moldovei, ce arătau ca după un război abia încheiat și
tot lungindu-ne gâturile ca să zărim vreun popas unde am fi putut
să coborâm ca să ne dezmorțim puțin și eventual să mâncăm,
am ajuns într-un târziu în Odesa, unde ne-am grăbit să cazăm
primul grup. Eram flămânzi cu toții căci nu găsiserăm niciun
popas și-apoi, chiar de am fi găsit, nu aveam bani în moneda
națională pentru că la vama ucraineană nu exista un punct de
schimb valutar(?!). Dar... iarăși dar... hotelul, fiind departe de
centru(către plajă), am fost nevoiți de două ori să așteptăm
într-o lungă coloană de mașini. Era vineri seară, mai era o
ciocnire de mașini... noi eram flămânzi și nervoși... Și
totuși, tocmai atunci am putut vedea prima diferență dintre
odesiți și locuitorii orașelor noastre; nimeni nu apăsa claxonul,
nimeni nu ieșea să zbiere la alții, sau mai rău, să vina cu deja
obișnuita bâtă din portbagaj, ca să-și exprime enervarea pe
participanții din trafic. Toleranța la frustrare(căci viața ne
oferă la tot pasul prilejuri pentru frustrări) și mai ales reacția
la ea, ține, vrem sau nu vrem să recunoaștem și de educație.
Și-aici, mai este din păcate încă mult de lucru. Cazarea în
primul hotel, cu toate neajunsurile (bucătăria restaurantului se
închisese, prin apropiere nici vorbă de un alt restaurant și nici
punct de schimb valutar nu aveau) a decurs relativ repede. La al
doilea la fel. La cel de-al treilea, am primit cheile pentru zece
persoane apoi a urmat șocul; pentru celelalte șaisprezece persoane
nu exista rezervare! Era trecut de ora zece seara și oamenii erau
livizi de oboseală. Până la urmă, s-au găsit camere pentru toți
și, cu ultimele fărâme de energie, am pornit în căutarea
punctului de schimb valutar aflat în apropierea hotelului, sperând
ca măcar în cea de-a doua zi să ne putem utiliza integral timpul,
pentru a vizita orașul.
II
Orașul
Odesa, cel de-al treilea oraș ca mărime din Ucraina, s-a dezvoltat
în timpul domniei Împărătesei Ecatrina a II. Întemeietorii
orașului, l-au structurat astfel, încât privit de sus el apare ca
o uriașă tablă de șah. Unul din primii întemeietori ai orașului
a fost Ducele de Richelieu, primul guvernator al Odesei. El s-a
născut la Paris a emigrat în Rusia dupa Revolutia franceza și a
luptat alături de ruși în Razboiul Crimeei. Ca guvernator,
însărcinat fiind cu proiectarea orașului și a infrastructurii
sale și dorind să facă din Odesa un oraș la fel de frumos ca
Parisul, el a înființat școli, muzee, străzi și clădiri
impunătoare. Statuia lui, străjuiește astăzi de sus portul Odesa,
în apropierea scărilor
Potemkin fiind cunoscută și ca Ducele de Bronz.
Pentru
a ajunge aici, am pornit cu tot grupul către strada Deribasovskaia,
care din 1984 este principala arteră pietonală a Odesei, unde se
organizează multe târguri și festivaluri. A fost denumită astfel
în memoria lui Jose de Ribas, un spaniol care a luptat ca general în
armata Imperiului Rus și care a fost primul primar al orașului.
Statuia lui face parte din grupul statuar aflat în Piața
Ekaterinskaia împreună cu alți întemeietori ai orașului(Alexandre
Louis de Langeron).
Când
am ajuns la teatrul de Operă și Balet, una din clădirile
emblematice ale Odesei și a doua ca mărime și frumusețe după cea
din Viena, cei interesați au dorit să-și cumpere bilete pentru
spectacolul din acea seară. Acest teatru a fost construit în 1810
și bogat decorat cu sculpturi ornamentale, impresionează prin
frumusețea sa.
De
aceea, multe perechi de miri vin pentru a se fotografia, având ca
fundal frumoasa clădire și mașinile de epocă.
În
fața Teatrului, își așteptau turiștii mașinuțele
inscripționate cu Citi- Tour. Prețul cerut însă, îl depășea pe
cel aflat din vizionarea filmelor postate pe youtube așa că am
început negocierea. Din fericire, cineva din grup a sosit între
timp cu vestea nu departe că există oferte pentru turul cu ghid al
orașului într-un autobuz. Obținând un preț convenabil, până la
sosirea acestuia ne-am hotărât(o parte dintre noi) să vizităm
Muzeul Figurilor de Ceară. Dar a fost cam pe fugă. Am pierdut ceva
timp ca să punem mână de la mână și să suma calculată pentru
grup(cu reducere), apoi am fotografiat în grabă, fără a avea timp
să și citim toate numele celor pe care-i reprezentau exponatele,
pentru că deja casiera muzeului ne zorea, anunțându-ne că suntem
chemați la autobuz. În scurt timp, autobuzul plin până la refuz,
a pornit pe străzile Odesei și-n timp ce ghida ne prezenta
obiectivele turistice,
o altă doamnă din grupul nostru, traducea. Prima escală a fost la
monumentul marinarilor necunoscuți, decedați în cel de-al doilea
război mondial. De aici, se putea admira Golful Odesei.
Iar departe
de gara maritimă, se zărea frumosul hotel Odessa – construit pe o
limbă artificială de pământ
- și portul către care coborau Scările Potemkin.
Acestea,
ca și Teatrul de Operă și Balet, sunt un simbol al orașului. La
baza scărilor se află gara maritimă pentru pasageri. Inițial,
scara avea 200 de trepte, însă lucrările de modernizare efectuate
în port, le-au redus la 192. Alături, există un funicular pentru
cei care nu por urca aceste scări. Ele sunt astfel proiectate încât
creează o iluzie optică și privite de sus sunt percepute ca niște
trepte largi, iar de jos, dau impresia unei piramide. Scara a fost
denumită Potemkin, în onoarea împlinirii a 30 de ani de la
realizarea “Crucişătorului Potemkin”, un film care prezintă o
versiune dramatizată a revoltei din 1905, când echipajul
cuirasatului rus Potemkin s-a răzvrătit împotriva ofiţerilor
regimului ţarist.
În
ziua în care le-am vizitat, pe scări avea loc o cursă pentru
sportivi, iar sus, pe lângă statuia Ducelui erau alte întreceri
sportive, de la dans, la fotbal sau ridicări de greutăți și
gimnastică.
În
drum spre monumentele din Piața Ekaterinskaia, am putut vedea și un
”monument” contemporan. Este vorba de podul...soacrei. Acesta,
trece peste o vale și unește doua cartiere ale orașului, altfel
mai greu accesibile și a fost construit în anii comunismului de
către un ștab local, doar pentru ca acesta să aibă mai ușor
acces la cartierul în care locuia soacra lui. Și asta doar...
pentru că putea. De la Piața Ekaterinskaia, am plecat spre Parcul
Orășenesc. Autobuzul a oprit în apropierea Bisericii ”Schimbarea
la Față” și de acolo ne-am îndreptat pe jos către Passaj, o
construcție cu o arhitectură deosebită,
construită în 1898.
La
parter sunt galerii comerciale iar la etaj, hotel. În drum, am
întâlnit numeroase tarabe cu suveniruri( iconite, magneti,
ilustrate, Matrioska – o păpușă rusească din lemn, de diverse
culori și dimensiuni) care au captat atenția multora dintre
vizitatori, astfel că, treptat grupul s-a risipit ajungând până
la urmă în Parcul Orășenesc doar o mână de oameni. În astfel
de situații nu-ți rămâne decât să te uiți și să te întrebi
cum o fi posibil la stolurile de păsări, la bancurile de pești sau
la turmele de reni de exemplu, ca toți indivizii care le compun să
se miște într-o singură direcție, iar la om... Totuși, totul e
bine când până la urmă se se sfârșește cu bine. Cei rămași
am văzut în parc monumentul celor 12 scaune, închinat memoriei
cărților lui Ilf și Petrof, statuia lui
Leonid
Utiosov alături de care mulți vizitatori se grăbeau să se
fotografieze, frumoasa fântână arteziană și monumentul Timpul
Odesei.
Ne-am
fi dorit să vizităm și Palatul Voronțov cu Colonadele sale, însă
fiind în renovare, a trebuit să renunțăm. Din păcate,
frumusețea orașului nu a putut învinge legile timpului(mulți din
grup fiind sexagenari sau septuagenari) și foamea, astfel că tot
mai multe voci au început să solicite insistent prânzul. Dar... la
restaurantul cu specific ucrainean sugerat de ghidă, unde i-am
regăsit pe o mare parte dintre cei pierduți pe traseu, nu era loc
pentru toată lumea, locurile fiind deja rezervate. Așa că cei mai
puțin norocoși și-au continuat plimbarea, până au găsit un alt
loc pentru a mânca. Apoi, după ce și alții și-au achiziționat
biletele pentru spectacolul la Teatrul de Operă, câțiva dintre noi
au putut vizita și degusta produsele Muzeului de Ciocolată. La
sugestia noastră, de a degusta și exponatele, ni s-a spus că
ciocolata are termen de valabilitate un an, iar exponatele au deja
șase ani vechime. Spre seară, cei care au avut bilete la spectacol
au mers la teatrul de Operă, iar cei care au mai avut un strop de
energie, au colindat arterele comerciale ale orașului. În sfârșit,
în cea de-a treia zi, o parte dintre noi au reușit să viziteze
Cetatea Albă. Dar și aici, ca dovadă că există o diferență
între teorie și practică, am aflat că taxa de intrare nu era de 5
grivine, așa ca-n filmul de pe youtube și nici reducere pentru grup
nu se oferea, așa că cei care au mai avut bani, au plătit 80 de
grivine. Ca întotdeauna când este vorba despre istorie,
informațiile ne-au fost oferite cu multă bunăvoință de către
cunoscutul nostru arheolog, Baumann Victor. Iată că treptat –
întrucât asociația noastră promovează conceptul de îmbătrânire
activă și învățare continuă - începe să se contureze ideea
noastră de excursie participativă, unde dacă se poate, mai toți
participanții să-și aducă contribuția la organizarea și bunul
mers al excursiei, contribuind după priceperea și puterile proprii
cu informații, traduceri acolo unde este nevoie, sau ajutând la
soluționarea situațiilor care pot apărea, în loc să aștepte
pasiv ca doar alții să se implice. Trebuie să recunoaștem însă
că timpul a fost mult prea scurt pentru a putea cuprinde tot ceea ce
ne-am fi dorit și am putut vizita. Dar poate că vom reveni. Au
urmat alte ore lungi de ocolit hârtoapele din șosele, dar la
sfârșit – încercarea moarte n-are - am avut norocul de a putea
trece Dunărea cu bacul, ajungând astfel acasă, ceva mai devreme
decât am putut spera.
