CONFESIUNI - OLIMPIU VLADIMIROV

CONFESIUNI  -  OLIMPIU VLADIMIROV

I-a fost dat să plece dintre noi odată cu Perseidele - ploaia de meteori, venită din mari depărtări, după cel ce cunoștea atât de bine, graiul ce îmblânzea până și pietrele. Și cine oare, dacă nu geologul - poet putea face ca materialul grosier din jur, piatra realităților dure, să i se oprească la picioare calină, așteptând să fie șlefuită și să poarte un nume: Olimpiu Vladimirov. Bonom, oarecum taciturn, dar păstrându-și mereu simțul umorului și cu zâmbetul pe buze pentru cei apropiați, talentatul poet tulcean spunea despre sine:  ”Port de la naștere / ramura de măslin sub care / voi întâmpina moartea; N-am nicio oglindă / care să-mi întârzie / aburul sufletului / trecut în ceremonioase / călătorii cerești.”… ”Singura-mi neliniște / este doar gândul nebun că-n Olimp / voi fi luat drept un zeu.”(Neliniște).

Născut în Tulcea la 09-01-1942, a urmat școala primară și gimnazială în cadrul actualului Colegiu dobrogean ”Spiru Haret” și apoi Facultatea de Geologie a Universității București. A debutat în poezie în anul 1958 la revista ”Steaua” și de atunci, a fost prezent în numeroase antologii de poezie, reviste literare și volume proprii de poezie:”Confesiuni”(1980), ”Semn”(2006), ”Identitate”(2008), ”Adânc de fântână”(2011), ”Nimic mai mult”(2013), sau în colaborare – ”Insula Albă” antologie cu Marian Dopcea în 2003 și Isaccea pagini de monografie în colaborare cu Nicolae Rădulescu(2008). Fiecare carte a sa, a fost o laborioasă căutare și clarificare a identității de sine precum într-un ochi de adânc de fântână, o tulburătoare confesiune de pe arcușul viorii sale închisă în lutul vremelnicului trup, un semn indubitabil al trecerii sale prin lume.

Pentru activitatea sa, a primit numeroase premii: premiul revistei ”Tomis” și al Filialei ”Dobrogea” a USR(2000), premiul anual de poezie al revistei ”Porto Franco”(2011), precum și premii la Saloanele Internaționale de Carte ”Ovidius”(2002,2003,2006). A făcut parte dintre fondatorii Asociației ”Aegyssus” a scriitorilor din Tulcea(2007), membru titular al Uniunii Scriitorilor din Romania(2009), redactor al Revistei Ex Ponto(2011), și a acceptat cu bunăvoința-i caracteristică, să sprijine ca redactor și revista ”Seniorii Tulceni”(2015).  Prezență  îndrăgită și prețuită nu doar de prieteni, gata mereu să dea o mână de ajutor atunci când i se cerea, Olimpiu Vladimirov s-a ocupat și de promovarea tinerelor talente, îngrijind de nouă antologii din creațiile laureaților la Concursurile Naționale de Poezie și Eseu ”Panait Cerna”, în perioada 1975 – 2006. Colaborează și la Dicționarul personalităților dobrogene(vol. I – 2004, vol. II – 2005 și vol. III – 2008).

 Chiar și atunci când a simțit că ”Senectutea – așteaptă, modestă, la rând / și se invită singură  pe locul ce-i revine de drept”, când umbrele unor sumbre presimțiri au început să-i dea târcoale:  ”Mă simt arlechinul / mânuit cu sfori / tot mai subțiri mai uzate” (vol. ”Nimic mai mult” - 2013),  poetul face alegerea de a-și închina incertul timp rămas, creației sale: ”versurile mele /nebuloasă stelară – în jurul inimii”, redescoperind bucuria de a trăi fiecare zi rămasă. ”Prețioasă și pretențioasă / dorința de a trăi o viață / care n-ar trebui / să aibă sfârșit; /Știind, totuși, că nu e așa, / mai sigur decât în multe împrejurări, / mă agăț de fiecare zi / cu bucuria unei nașteri”. Și totuși, cu toate că despre durere, cum afirmă poetul, ”nu se vorbește” și se străduiește ca ”picătura chinezească –  răbdarea care cucerește piatra” și poezia, ”praful de îngeri”, să-i devină leacul pentru ”rănile deschise”, nu poate să nu observe cu tristețe, faptul că ceea ce altădată părea cunoscut, devine cu  greu recognoscibil: ”oglinda în care mă privesc / este pustie; / Nu mă mai recunoaște…” și că, în jurul său, țesătura socială, relațională, ce odinioară părea indestructibilă se destramă treptat: ”Mă părăsesc prietenii. / Pe socluri rămân doar locuri libere”. Sentimentul de singurătate devenit dureros și copleșitor: ”Numai soarele meu nu apune… / Stă nehotărât pe creanga zării, / obsesiv ochi de ciclop / învolburând culorile, / cuib nostalgic rătăcind după păsări, / cearcăn adâncit în gerul de-o iarnă, / stea căzătoare care nu-și găsește locul / pe nici un pământ…”, este repede alungat, cu umorul care nu-l părăsește aproape niciodată: ”Cu discreție, / mă trage de mânecă / îngerul:  cât a mai rămas din tine într-o carte?” /Plec mai departe, gândind / că mi s-a dat să fiu / măreț, cu felul meu, / ”omul nevoii” / și al fragmentelor”.

În urma Omului plecat dintre noi, rămânem să privim la rândul nostru cu tristețe, cum din nou, ”înserarea coboară în iarbă / căutând lumina zilei / prelinsă-n pământ”.Dar, ca și cum ar fi anticipat aceasta, cuvintele pe care mâna sa le-a făcut să răsune din vioara ce-a fost, ne încurajează: ” Cu moartea mea / nu se sfârșește nicio viață;/ Doar eu o iau de la capăt”. Și nu ne îndoim că, dacă ar fi să o ia de la capăt, ar face-o în stilul său, inconfundabil de generos:”Din timpul care mi s-a dat / renunț la clipele când număr / fiecare vis salvat de la moarte”.(Numărătoare – vol.”Adânc de fântână”).

 Tania Nicolescu

OLIMPIU VLADIMIROV - POEZII

SCRISOARE

Îngere, eu trebuie să cobor,

Oricum, semaforul nu se mai schimbă;

Sunt agățat demult de-un ultim zbor,

Amarul vieții îl adun sub limbă.

Lucru-nceput îmi iese tot pe dos,

Pustiuri s-au adăpostit în oase,

Credința nu-mi mai este de folos,

Suspin după un zar de șase-șase.

Nu-s împăcat cu mine și-i târziu

Să buchisesc acum abecedarul;

Cât pot, întârzii lângă lutul viu

Ca să-mi ascund și sufletul și harul.

ANAFOR

Pretutindeni aceeași sală de așteptare,

pe drumul de la un ghișeu la altul,

la spital, la poliție, la primărie,

la gară, la fisc, la… la… la…

Aceeași oameni obosiți,

transpirați, nervoși, agitați,

gesticulând, ridicând glasul,

înălțându-se pe vârful picioarelor,

îmbrâncindu-se ușor,

(”datul din coate” dă încă roade),

între scuze, șoapte, murmure,

și zâmbete sleite de un efort inuman:

”pentru ce? de ce? cât? oare cum?”

Atenție, se plătesc doar impozite și amenzi,

se eliberează adeverințe, rețete, bilete de drum,

buletine, pașapoarte…

Nici măcar certificate de bună purtare,

nici măcar abonamente pentru iluzii;

Doamne, atâtea hârtii în fiecare zi,

asemenea unui viscol fierbinte și sufocant

trecându-ne prin mâini, prin memorie,

prin fața ochilor, prin buzunare,

strânse cu îndârjire, cu smerenie, cu umilință,

pentru a ne salva de alte și alte necazuri

sub binecuvântarea sfintei birocrații;

De mâine, la fel de obosiți

și fără șansa unui gând mai bun,

ne trezim în vârtejul

acestui anafor,

fără să bănuim,

că timpul ne aspiră, puțin câte puțin,

în iadul de la un ghișeu la altul…

LOCUINȚĂ

Locuiesc această vioară

îmbrăcat în sunete

Inocentă

inima dăruiește ritmuri nebune

doar pentru mâna

care ține arcușul

CONDIȚIE

Îmi puteți lua

toate semnele de punctuație

respectate sau ignorate;

pentru supraviețuire

lăsați-mi doar linia de dialog…

în plus,

vreau să descopăr, singur,

punctul.

BOLI

Ce boli incurabile!

Să-ți placă lauda de sine

și pașii rătăcind spre nicăieri…

NIMIC MAI MULT

Într-o singură lacrimă

Port Dunărea

și mormintele celor dragi;

Nimic mai mult…