CARAORMAN

Duminică 27-05-2018, ora 9, pe o vreme ce părea c-ar vrea să contrazică buletinele meteo care nu prevedeau precipitații, membrii asociației ”Seniori în acțiune” împreună cu un grup de studenți ai Universității Vârstei a Treia(U3A) din Galați s-au îmbarcat pe ”Fregata” cu destinația Caraorman. Cei câțiva stropi de ploaie ce încercaseră - pentru scurt timp - să ne strice plăcerea excursiei s-au dat repede bătuți și soarele s-a ivit din nou, însoțindu-ne pe tot parcursul drumului. Prilej pentru cei pasionați de fotografie de a începe vânătoarea de imagini.

Nici ceilalți nu s-au lăsat mai prejos și au găsit modalități de a se simți bine împreună.

Caraormanul și-a semnalat de departe prezența, conturând pe fundalul senin al cerului imaginea unor ruine. Este ceea ce a rămas din proiectul vremurilor apuse; fabrica de prelucrare a nisipului. În imediata lor apropiere se află un mic ponton, unde înghesuite, așteaptă câteva șalupe.

După debarcare, excursioniștii rămân să contemple derutați peisajul dezolant, în așteptarea mijlocului de transport până la pădure, care sosește relativ repede, într-un nor de praf. Cum în zilele de sărbătoare cererea este mare, cel mai încăpător mijloc de transport, rămâne tractorul cu remorcă.

Aceasta este bine echipată pentru a amortiza șocurile provocate excursioniștilor de terenul denivelat, cu ”bănci” improvizate din baloți de paie acoperiți cu ”huse” din țesătură făcută la război din deșeuri textile(aproape % fibră naturală!). Suntem primii din grup(și ultimii, pentru că după aceea nu s-au mai găsit alte mijloace de transport) care ne încumetăm să experimentăm și să pornim în expediție. Oricum, dacă am fi rămas nu era suficient loc la mese pentru tot grupul de aproape 60 de persoane. În scurt timp, mult lăudatul nisip, bașca fumul emanat de țeava de eșapament a tractorului, ne acoperă fețele cu o mască fină, ni se strecoară printre dinți, pe sub haine, astfel încât începem să semănăm probabil, cu o trupă specială de mascați.

Deja începem să ne temem pentru siguranța obiectivelor fotografice în timp ce ne ferim cât mai rapid capetele de loviturile razante date de crengile copacilor pe sub care tractorul se strecoară mârâind și trepidând.

Trecem printr-o zonă inundată și printre crengi, zărim o altă remorcă împotmolită, pe care tractorașul nostru – ceva mai voinic - reușește să o scoate la liman. Prilej pentru noi, cei ce așteptăm să ne verificăm din nou condiția fizică, coborând și apoi din nou escaladând remorcă. Un V pentru noi!

Continuându-ne traseul, ajungem la stejarul îngenunchiat, care are 400 de ani.

Deprinderile abia formate de alpinist,  se cer desigur exersate, pentru a nu rămâne doar o amintire.

Liniște, miros de ierburi și flori încinse de soare, zbor de libelule, cântec de păsări bine ascunse printre ramuri. Ne bucură ochii zborul prigoriilor, câțiva fazani ce se pierd în iarbă. Fotografiem.

Apoi, foamea ne dă ghes și ne întoarcem în sat, la masă.

Cei dinaintea noastră(nu degeaba au dat pe vremuri hunii peste noi), ne-au mai lăsat și nouă... câte ceva. Primim scuze și... 5 lei reducere la prețul mesei. Ne întoarcem pe jos la ponton. Aici, berzele, deși în număr mare, par să fi frecventat un curs de utilizarea materialelor contraceptive, căci satul pare pustiu. Niciun glas de copil. Curțile sunt pustii. Nicio mișcare. Până și cârciuma din apropierea pontonului e... închisă!?! Doar ici și colo, animale care pășunează. Și-acum este aproape vară. Dar iarna?

Grăbim pașii către vas. După patru ore, ajungem acasă, tocmai când soarele se grăbește trage cortina peste încă o zi din ceea ce a devenit... trecutul nostru.