21 aprilie 2014 -
ZIUA ARTAC
După atâţia nori şi-atâtea ploi, soarele a revenit şi îşi revarsă iarăşi peste
întreaga fire căldura şi lumina. Până şi ramurile viţei de vie s-au scuturat
parcă din somn, grăbite să-şi întindă şi ele frunzele fragede spre lumină, aşa
că nici noi nu ne-am lăsat mai prejos şi cu mic şi mare, tineri şi vârstnici,
am ieşit să ne bucurăm de ziua atât de însorită şi totodată să serbăm împreună
ziua de naştere a uneia dintre cele mai vârstnice membre din asociaţia noastră,
Maria Simionov care a împlinit în acest an 85 de ani. Şi acolo, la mica sa fermă
situată în apropierea oraşului, gazdă primitoare ne-a fost domnul Nechita Neculai
preşedintele ARTAC(Asociaţia Română de Terapie cu Ajutorul Calului).
Împreună cu prietenii săi - cuvântători şi
necuvântători – ne-a ajutat să ne reamintim măcar pentru o zi, cât de
importante sunt pentru fiecare dintre noi liniştea şi lumina, cărora din
păcate, angrenaţi fiind în goana zilnică, uităm să le mai acordăm atenţia
cuvenită lăsându-ne prinşi în mrejele stresului, care nu uită niciodată să-şi
ia mai devreme sau mai târziu tributul. Şi ceea ce ne-a povestit despre sine şi
despre cum a înfiinţat ARTAC-ul domnul Nechita, ne-a făcut să conştientizăm cât
de nesănătos şi de deconectaţi de natură trăim mare parte dintre noi şi totodată
ne-a amintit cât de importantă este prietenia în viaţa omului. Şi fără
îndoială, nu este pentru nimeni un secret că animale, chiar de la cea mai
fragedă vârstă sunt capabile de cea mai sinceră prietenie. De aceea, de multe
ori tocmai ele sunt cele alese să ajute în recuperarea fizică sau chiar psihă a
oamenilor.
Şi hipoterapia – spunea domnul Nechita – nu doar
că stimulează şi îmbunătăţeşte echilibrul, mobilitatea articulaţiilor,
coordonarea mişcărilor, mişcarea corpului în şa fiind totală întrucât corpul
este împins înainte, apoi vertical şi rotit de pe o parte pe alta, ceea ce
decontractează oasele bazinului şi pune în mişcare chiar şi articulaţiile care
nu prea lucrează, dar are şi efect – şi acesta este miracolul relaţiei cu
animalele - de a creşte încrederea în
sine, în posibilităţile sale fizice(lumea se vede cu siguranţă altfel din şa).
Copiii prin legătura emoţională şi încrederea care se creează între ei şi cal –
pentru că de el primesc acceptarea necondiţionată şi confirmarea de necontestat
de care au atâta nevoie - învaţă să fie mai comunicativi şi chiar să devină mai
responsabili, fiind cei care treptat ajung să conducă şi nu să fie doar
conduşi. Călăria ca mod de vindecare este aplicată şi adulţilor cu deformaţii
fizice consecutive accidentărilor, sau cu diferite boli, cum ar fi Parkinson,
boli ale articulaţiilor, sau chiar paralizie cerebrală.
NT -.Când
şi în ce împrejurări aţi înfiinţat asociaţia?
Am avut un atac vascular cerebral - aveam 55 de ani şi pe fondul unui
diabet ne controlat... pentru că diabetul îţi cere multe şi trebuie să ţii cont
de el – am paralizat. În primele zile eram furios, nu ştiam ce o să fie cu mine
ce o să fac în continuare, cum o să-mi întreţin familia, sau cum o să mă
întreţină ei pe mine, mă gândeam că n-am apucat să o ajut pe Sabina fiica mea
aşa cum trebuie, că n-am făcut în viaţă ceea ce trebuia să fac şi mă simţeam...
un om mort. Eram disperat. Mi-am propus să-mi caut ceva de lucru ca să mă pot
întreţine măcar pe mine dacă nu şi familia. Voiam să mă fac bine, nici nu mă
gândeam că nu o să mă fac bine, deşi aveam totuşi o urmă de îndoială. Aveam
caii, pentru că-i adusesem pentru Sabina cu ceva timp înainte – am vrut să-i
iau cai aşa cum i-am luat şi un câine, doar ca să reuşesc să o scot de lângă
calculator. Iniţial fusesem cu ea la Mangalia la o herghelie şi apoi timp de un
an şi jumătate am mers săptămânal cu ea ca să ia lecţii de echitaţie.
NT- Şi aţi observat schimbări în
comportamentul Sabinei în urma acestor
lecţii?
NN – Da, au fost fantastic de mari! De unde până
atunci era fetiţa care se ţinea mereu în spatele meu pentru că îi era frică să
dea ochii cu ceilalţi, ieşise în faţă, chiar dacă se maturiza încetul cu
încetul. Ea cu ajutorul calului, s-a ridicat mult deasupra celorlalţi la
propriu – aşa că îl putea privi şi pe tata altfel, de sus - şi în felul acesta s-a ridicat şi la figurat,
şi-a format o personalitate şi a început să vadă lumea cu alţi ochi. Acele
cinci sute de kilograme ale calului le putea conduce aşa cum îşi dorea ea,
stânga, dreapta şi asta a contat. Am
întrebat cât costă un cal şi m-am hotărât să-i iau unul. Şi am luat o iapă care
a fătat un mânz.
După accidentul vascular suferit, stând în pat, încercam să îmi găsesc un
job şi am gasit pe internet ceva despre terapia cu ajutorul cailor. Am înţeles
că mişcarea asta pe care o face calul – 3D – ajută ca muşchii să îşi dea drumul
şi să lucreze. Calul m-a ajutat fantastic de mult. El a fost fizioterapeutul. Fără
să vrei, calul te obligă să mergi, chiar dacă tu practic nu mergi de fapt, dar
mişcările care se creeaza prin mişcarea calului obligă muşchii să lucreze. Trei
inşi m-au ajutat să mă urc pe cal. Mi-au facut şi o rampă ca să mă ajute să urc
pe cal. Şi am călărit fără şa. Calul are o temperatură mai mare ca a omului şi
se răspândeşte în corp o căldură şi tot sângele se pune în mişcare. Încet,
încet, am început să mă mişc, să vorbesc, pentru că aveam probleme şi cu
vorbirea.... Şi primul lucru pe care l-am făcut după ce mi-am revenit, a fost
să mă duc la un concurs care se ţinea pe atunci la Prima TV şi care se numea
„Te crezi mai deştept decât un puşti de clasa a V- a?”. M-am dus aşa cum eram
atunci, şchip şi mergând greu, dar am vrut să-mi dovedesc mie în primul rând
dar şi celorlalţi că sunt – încă - un om
normal. Şi prin aceasta mi-am dovedit că pot face faţă greutăţilor vieţii şi am câştigat şi bani. Apoi, am început şi
terapia cu copiii.
NT – Cum a apărut această
idee de a-i ajuta şi pe alţii cu ajutorul terapiei cu calul?
NN - Când am
văzut că m-am făcut eu bine, opream pe stradă părinţii care aveau copii cu deficienţe motorii şi le spuneam să
vină cu copilul; gratis, numai să vină. Apoi m-am dus la şefa Direcţiei de
asistenţă socială şi am rugat-o să îmi dea o listă cu adresele celor care ar fi
putut avea nevoie de aceată terapie – trebuia să ţin cont şi de bolile pe care
le aveau şi m-am dus la fiecare dintre ei acasă şi le-am explicat părinţilor în
ce constă terapia şi ce efecte poate avea. Unii au venit, alţii au plecat după
aceea la alte terapii...
NT - Totuşi această terapie
implică fără îndoială şi nişte costuri. Cum aţi reuşit să le faceţi faţă, dacă
au fost persoane care v-au sprijinit şi cum?
NN - Costurile implică în primul rând hrana cailor:
lucernă, ovăz. Locul nu este al meu, doar grajdul pe care îl făcusem pentru
calul Sabinei. Dar m-au ajutat cunoştinţele, prietenii, colegii, care mi-au
virat cei 2% din venit, am mai primit şi donaţii. Cu aceşti bani cumpăr
nutreţul şi cerealele necesare. La un an de la accident pe care l-am avut, am făcut
un CAR şi am fost la un prieten de-al meu în Anglia care mă invitase la un
concert de muzică – muzica tinereţii noastre. Am stat la el şi am avut ocazia
să văd acolo nişte maşini ieftine – cu volanul pe dreapta - care nu se vindeau. Aşa am adus o maşină şi o
rulotă. Maşina am vândut-o. Iar mai
târziu, am găsit ceva şi mai interesant – participând la o licitaţie pe
internet - şi am luat un minibuz cu lift
pentru persoanele cu disabilităţi, cu care acum îi aduc pe copii la terapie. Am
avut noroc că nu mai licitase nimeni pentru ea şi că persoana care o vindea, a
înţeles că este pentru o asociaţie care oferă terapie gratuită pentru copiii cu
disabilităţi.
NT - Asociaţia funcţionează
deja de trei ani. Care sunt dificultăţile cu care vă confruntaţi şi ce aveţi în
vedere să întreprindeţi pentru a le depăşi?
NN - Am mers şi merg la multă lume şi îi rog să mă
ajute, pentru că ştiu că am nevoie. Am şi acum la mine formularele pentru cei
2%. Şi sunt oameni care mi-au donat şi din profit, alţii m-au ajutat şi mi-au facut
manejul. Deocamdată este în aer liber, dar sper – am promisiuni - că voi reuşi
să-l şi acopăr, pentru că altfel, iarna nu vom putea lucra.
NT - Cam câţi copii vin la
terapie?
NN – Sunt destul de mulţi, dar nu vin toţi odată şi nici cu un orar fix; vin
când au ei timp iar eu trebuie să fiu mereu acolo. Însă mă simt extraordinar de
bine. Când văd copilul care cu puţinătatea vocabularului său, încearcă să-i
spună o poezie calului şi se bucură şi se creează acel confort psihic mă simt
foarte bine. Copiii vor să se simtă la fel ca ceilalţi, să nu fie
marginalizaţi, să se simtă în largul lor chiar dacă au disabilităţile pe care
poate că unii dintre ei nu le vor surmonta niciodată. Insă pe cal, ele nu se
observă.
NT - Dacă
n-ar exista dificultăţile financiare ce v-aţi dori să faceţi în următorii ani?
NN- Ele nu vor dispărea niciodată, dar trebuie să
merg mai departe. Atât cât mai pot... Am citit pe internet că cei cu accidente
vasculare încep să aibă probleme după cinci ani şi că nu au speranţă prea mare
de viaţă. Eu i-am depăşit deja, am şapte ani. S-ar putea să continue Sabina ceea
ce am început eu. Caii sunt ai ei şi în 2016 va termina facultatea de medicină
veterinară. Tot ea este cea cu sufletul când vin copiii, pentru că o rog să
vină şi să mă ajute atunci când poate.
Şi ne-am
simţit atât de bine, încât mulţi dintre noi şi-au promis să revină cât de
curând, readucând astfel în propriile vieţi o bucurie demult uitată: aceea de a
simţi că fiecare face parte şi este una cu creaţia naturii.