Tania Nicolescu
FLASH
Grăbind paşii, ajunse în faţa
ghişeului de bilete. Ceru bilet la primul tren care mergea spre Sibiu şi-i
întinse casierei odată cu banii şi cuponul de pensie. Aceasta îl privi şi
râzând, spuse în timp ce-i întindea biletul: ”a, ca de obicei…” şi răspunzând
mirării din privirile Irinei, adăugă: “ nu l-aţi completat”. Aceasta nu mai
întrebă ce anume mai trebuia completat şi luându-l cu grabă, se îndreptă spre
peronul la care deja trăgea trenul ce avea în componenţa sa, doar trei vagoane.
Îşi găsi
locul şi se aşeză urmărind din priviri agitaţia creată de pasagerii care încă
se mai aflau în explorare, ţinând în mână ca pe o hartă indescifrabilă,
biletele. Printre aceşti nedumeriţi, se strecurau pe rând tot felul de
vânzători ambulanţi ce-şi îmbiau insistent potenţialii clienţi să le cumpere
marfa. “Lumeaaa”, “Femeiaaa”, “Tabuu”, “Reeebus”, încercau în zadar vocile lor
să-i ispitească. Slăbuţi, tuciurii…Abia dispărea din raza vizuală unul,
strecurându-se abil printre bagaje şi călători, că şi apărea altul fluturând
agasant prin faţa ochilor tuturor alte reviste, sau oferta de cola, ciocolată,
bere rece, apă. Şchiopătând şi ridicând din timp în timp cracul pantalonului
soios, ca să arate oamenilor urmele unei operaţii presupuse recente, un bărbat
trecut de cincizeci de ani înainta pe culoarul îngust cerând ajutor, pentru că,
spunea el, tocmai ieşise din spital. Fără izbândă însă. Din spatele lui, o voce
atenţiona călătorii că are “Platon”, “Kant” chiar şi pe “Paler” şi imediat,
mâna sa se întindea, arătând celor curioşi câteva cărţi şi îndemnându-i să le
cumpere.
Şi din
urma lui, în acest neîncetat du-te – vino, o altă apariţie capta atenţia
călătorilor. Târându-se pe podeaua vagonului – oare cum urcase, mai apucă să se
întrebe Irina - un cerşetor se oprea lângă fiecare scaun şi în numele
divinităţii cerea insistent să fie ajutat ca să-şi cumpere “o pâinică”. “Eu nu
mă prefac” - adăuga el vârându-şi insistent piciorul schilod, sub ochii celor
ce încercau să îl evite. Însă privirile călătorilor continuau să îl ocolească
şi rareori cineva se mai îndura să-i dea vreun bănuţ. Probabil pentru că, prea
puţini mai erau aceia care încă nu aflaseră de la emisiunile tv, că cerşetoria
era o afacere, care condusă cu pricepere aducea beneficii deloc de neglijat.
Pe măsuţa
din faţa scaunului său, o mână apărută din senin, întinsese cu îndemânare
câteva obiecte. Neavând altceva de făcut, se apucă să le inspecteze; erau
pixuri, papiote colorate, brelocuri cu ursuleţi, plasturi şi un carneţel mic cu
pix. Irinei îi păru că tocmai acel carneţel era ceea ce-i lipsea atunci, aşa că
se hotărî să şi-l cumpere. I-l arătă băiatului care reapăruse ca prin farmec în
preajma sa şi-i întinse banii. Privind apoi în jur, îşi spuse că în tren par să
fie mai mulţi vânzători decât călători. Nu-şi mai amintea să fi văzut atâţia
într-un singur vagon şi într-un interval de timp atât de scurt; doar călătorea
destul de des. Tocmai pe când se gândea că iureşul acela de călători şi
vânzători ambulanţi se potoleşte, văzu înaintând plin de importanţă pe culoar,
un tinerel tuciuriu îmbrăcat curat, cu cravată la cămaşă şi care purta ridicată
deasupra capului o valiză, urmat, după cum îşi dăduse repede seama, de
proprietarul acesteia. După ce duse valiza până la un scaun încă neocupat, o
aşeză pe locul bagajelor şi - aproape că se lipise de buzunarul proprietarului
- aşteptă până când acesta îi dădu suma
ce păru că îl mulţumeşte.
Însă nici
nu apucase să iasă din vagon, că privirea sa ageră deja detectase un alt tânăr
ce apăruse cu valiza lui în uşă. I-o confiscă imediat şi ridicând-o deasupra
capului ca pe un trofeu, înaintă pe culoar întrebând cu voce tare:”27?” “Ştie
cineva unde este 27?”. Deja depăşise locul indicat de bilet, după cum îi
atrăsese atenţia chiar posesorul valizei captive, aşa că după încă vreo câţiva
paşi făcuţi din inerţie, se întoarse fără grabă către locul cu numărul 27. Din
nou aproape lipit de proprietarul valizei, insistă să primească două bancnote
în loc de una, însă fiind refuzat, şi-o strecură cu iuţeală pe cea căpătată în
buzunar şi se îndreptă cu aplomb către uşa vagonului în căutarea următoarei
victime. În sfârşit, trenul se puse în mişcare şi cei ce până atunci invadaseră
trenul, se făcură nevăzuţi.
Iar
călătorii, deja mai relaxaţi începură rând pe rând să îşi scoată telefoanele
mobile din buzunare pentru a încropi discuţii, ce păreau că n-ar mai putea
suporta vreo amânare. Alţii îşi scoteau laptopurile de prin genţi, sau
desfăceau foşnitoarele pungi de snacsuri, ori ambalajele de ciocolată. Irinei
îi atrase imediat atenţia o tânără dolofană, cu o expresie de copil îmbufnat,
care se grăbise să îşi schimbe locul, aşezându-se cu faţa spre direcţia de mers
a trenului, de îndată ce acesta se pusese în mişcare. Cu o mână îşi trăgea
rucsacul spre ea, pentru a-i fi mai uşor să scotocească după ceva într-unul
dintre buzunarele acestuia, iar cu
cealaltă, ţinea captive telefonul, vorbind cu cineva, căruia îi explica cum
nu-i place ei să meargă cu spatele în direcţia de mers a trenului, chiar dacă
este vorba de o distanţă scurtă. Şi în timp ce cu mâna liberă scosese din
rucsac un alt telefon şi căuta pe el un număr pe care îl apelă cu un beep, de
pe cel deja activat, continua să dea instrucţiuni cuiva care se vădea a fi
soţul ei. Cu un debit verbal de invidiat, îi dădea acestuia indicaţii ce păreau
să nu aibă drept la replică; cu care dintre maşini să vină să o ia de la gară,
ce să caute în agenda pe care o lăsase în maşină – putea să se uite fără grijă
în ea, că nu era acolo niciun secret…ce să caute în portbagaj…În sfârşit, îl
pupa dulce; începuse să sune celălalt număr, pe care tocmai îl apelase. Şi după
cum se părea, vorbea cu tatăl ei. Cu voia şi mai ales fără voia lor, cei din
jur ascultau convorbirea, purtată pe o tonalitate stridentă. Aşadar, tatăl
trebuia neapărat să se întâlnească şi cu lichidatorul, dar să nu-şi facă nicio
grijă, rezolvase ea ceea ce se cerea…ce, credeau ăia că o să înghită ea
poveştile alea “de tot c…ul”…să nu cumva să uite să descarce declaraţiile
acelea ca să le completeze, că era termen limită…şi da, să le şi depună. Între
timp, celălalt telefon începuse să zbârnâie şi cu rapiditatea unei manguste, îl
duse la ureche, grăbindu-se să povestească apelantului cum avea ea de gând să
organizeze ieşirea pe traseul acela care ducea spre lacul …cum naiba se mai
chema că uitase, dar negreşit “se merita” să meargă acolo, pentru că nu era
totuşi un traseu dificil.
Între
timp, sonorul telefonului celeilalte tinere aşezate în apropiere, se făcuse
auzit, acoperind cu melodia sa - din filmul Star Trek - discuţia. Deşi
replicile se întretăiau, niciuna dintre tinere nu părea să fie deranjată de
aceasta. Aşa cum se aplecaseră asupra telefoanelor, păreau nişte cloşti
grijulii înfoiate pe deasupra puilor lor şi pentru care nimic altceva nu mai
conta. Totuşi, cea de-a doua fată părea să fie mai concisă şi în scurt timp,
închise telefonul.
Între timp,
tânăra dolofană, încheind din nou cu un “pupic dulce” conversaţia, închise
telefonul şi se întinse să scoată din rucsac un laptop, pe care se grăbi să îl
deschidă, aşa cum şi cealaltă făcuse deja de mai multă vreme. După câteva clickuri
rapide, interesul păru că i se volatilizează, sau că este derutată de ceva.
Apoi întinse iarăşi mâna spre telefon şi îşi reapelă – după toate aparenţele -
tatăl. ”Spune-mi repede, ce parolă ai?”…”cum, care parolă?” - se revoltă glasul
ei – “parola de la pagina de facebook…”, “cum nu înţelegi, ce nu
înţelegi?”…”dă-mi odată parola şi nu mă mai face să mă enervez, că sunt în
tren” – glasul ei căpătase accente ameninţătoare – “ Cum??? Ce te tot faci că
nu înţelegi??? Că doar până acum câteva zile puteam să intru pe pagina ta, dar
de ieri de ora 16 ai schimbat parola şi nu mai pot să intru, tocmai acum când
am timp şi vreau să ţi-o şterg”…”Nu, nu mi-o dai mai târziu, că mai târziu o să
fac altceva. Băăăi taatăă, tu nu înţelegi să-mi dai acum, parola?!? Nu vezi că
ai ajuns să stai pe facebook mai mult decât mine şi Bogdan la un loc? Ajunge!
Eu ţi-am făcut pagina, eu ţi-o şterg!“. Vocea i se ridicase, devenind
poruncitoare. Aproape că ţipa, fără să-i pese de cei jur: “ Tatăăă! Tată!!
N-auzi, dă-mi parola! Pa-ro-la!!”. Reluă cu furie crescândă: “Hai odată, dă-mi
parola, ce faci fiţe de tot c…ul!”…”Nu înţelegi odată să-mi dai parola? Băăăi taatăă, tu, chiar vrei să mă enervezi?!?!
Nu ţi-am spus că sunt în tren? - aproape că zbieră vocea ei şi Irina începuse
să se simtă îngrijorată, neştiind ce-ar mai putea urma. Însă tensiunea din
atmosferă scăzu brusc şi o auzi spunând: “…Bine…ia mai spune odată…007…amr….şi
iar 007?...şi amr din nou??...bine, bine…hai, pa!”. Închise calmă telefonul ca
şi cum momentele anterioare nici n-ar fi existat vreodată, concentrându-se
asupra laptopului şi degetele sale începură să tasteze grăbite ceva. După
câteva minute se opri şi reintroduse laptopul în rucsac, tocmai la timp pentru
a răspunde la noul apel al tatălui.” Ei, cum nu ştii…mai eşti încă în faţa
calculatorului?… ai şi e-mailul deschis?... dă pagina până jos… dă pe
downloads.. să îl salvezi pe desktop, e mai bine aşa… bine, pa!”. Apoi butonă
din nou telefonul, vorbind cu o altă persoană despre apropiata aniversare ai
celor treizeci de ani de căsnicie ai tatălui său, o aniversare pe care acesta
se hotărâse să o serbeze făcându-i mamei o surpriză; “un tort, ceva flori… da,
nu trebuie să fie un tort mare… ceva, de un kilogram… ei da, şi ea este aşa de
cărpănoasă… că nu sărăcea dacă îi chema atunci şi pe ei şi le dădea câte o
prăjitură…”.
Torentul
de vorbe începuse să o ameţească pe Irina. De undeva, din spate, o altă voce,
după ce adusese ca argument numărul impresionant de pastile pe care le înghiţea
zilnic, începuse să dea sfaturi cu privire la regimul alimentar şi stilul de
viaţă, sfaturi care ar fi trebuit – dacă ar fi fost urmate – să aducă probabil
ascultătorilor, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.
Din
fericire, prin ferestrele compartimentului începuse să se zărească în depărtare
oraşul şi mulţi călători începuseră să se pregătească strângând bagajele.
Răspunsurile la apelurile telefonice deveniseră lapidare, pe culoar începuse să
se formeze inevitabila coadă. Prin ferestrele vagonului se profilau pe fugă
zidurile înnegrite şi coşcovite ale unei foste fabrici. Privirile oamenilor
lunecau peste ele la fel ca peste piciorul cerşetorului. “Oare câte, din tot ce
a fost, mai funcţionează?” – se surprinse Irina întrebându-se. Dar şuieratul
locomotivei, care vestea apropierea de staţie, îi acoperi cu sonoritatea sa,
gândul.
Zgomot
metalic de roţi pe şine, imagini fugare; din nou retina era rănită de
deznădejdea pe care o degajau alte ziduri şi ferestre cu geamurile sparte, ce
se încăpăţânau să rămână încă în picioare, în acel imens ocean verde al
primăverii pe sfârşite. Şi stridenţa contrastului, îi dădea impresia unei
reîntoarceri în timp, ca pentru a fi martora fără de voie a unui cataclism
insidios, propagat pe neştiute, dar ale cărui urmări de netăgăduit se aflau
chiar în faţa ochilor săi. Zidurile acelea afumate de vreme – oare cu adevărat,
trecuse atât de mult timp? – îi reamintiră Irinei nişte imagini văzute într-un
documentar; cum se afuma un roi de albine într-o pădure tropicală, pentru a i
se putea lua mai uşor mierea. Ce zumzet,
ce zbor dezorientat urma; parcă înnebuneau albinele…
Între timp,
trenul încetinise şi în scurt timp se opri la peron. Valul gălăgios de călători
adunat deja pe culoar se rupse în două, scurgându-se spre ieşiri. Curând, peste
vagonul pe jumătate golit, se aşternu liniştea. Îşi privi ceasul. Mai avea
puţin până la destinaţie.
DILEMA
Clipele, aerul căpătaseră consistenţa melasei şi vara îşi
târa alene trupul de iguană pe străzile oraşului, etalându-şi splendidele
culori, sub privirile indiferente ale trecătorilor toropiţi de căldură.
Sclipirea de şiş a luminii dezghioca totul, până la ultima fibră, până la albul
osului, nelăsând pe nicăieri vreo umbră de îndoială. Pe terasele înşirate ca
mărgelele pe aţă de-a lungul fiecărei străzi, locurile de la mesele aşezate sub
umbrarele dinspre care răsuna muzică, erau înţesate de figuri ce păreau a fi
aduse din muzeul figurilor de ceară. Răsturnaţi pe spate sau sprijiniţi pe
coate, ca şi cum coloana lor vertebrală ar fi riscat în orice clipă să se
frângă fără de sprijin, cu privirile aţintite pe paharele din faţă sau fixate
pe smartpfone-uri, îşi mai ridicau din când în când molatec pleoapele, aruncând
câte o privire absentă trecătorilor. Păreau a fi rămas încremeniţi în
aşteptarea unui eveniment ce uită să se mai întâmple. Înfruntând zăduful zilei,
pe trotuare continua să se scurgă şuvoiul de oameni. Cu multe spinări
încovoiate, mulţi paşi şovăielnici şi călcături legănate, greoaie.
Cu toate acestea, nimeni nu părea să fi observat ce se
întâmpla în jur. Şi cum ar fi putut observa ceva, când plămânii tuturor se
opinteau în încercarea de a absorbi puţinul oxigen din atmosfera rarefiată, iar
trupurile moleşite păreau a-şi fi dorit să se prelingă, pentru a se putea
strecura sub fărâma unei umbre.
La început, au fost doar câteva informaţii răzleţe, care
s-au pierdut nebăgate în seamă de nimeni, în noianul ştirilor fierbinţi; se
închideau rând pe rând cabinetele stomatologice. Singură în apartamentul în
care lumina lăsase locul întunericului ce adusese cu sine şi o boare de
răcoare, Letiţia moţăia pe canapea, cu o compresă udă peste tâmplele ce încă-i
zvâcneau dureros, încercând să se relaxeze după o zi trepidantă, la limanul
căreia reuşise în sfârşit, să ajungă.
Sonorul televizorului era dat la minim şi totuşi
informaţia, prin ineditul său, îi atrăsese atenţia.” Ia te uită... mormăi ea
pentru sine, surprinsă: “aş fi înţeles
dacă ar fi fost vorba de farmacii sau bănci, că prea s-au înmulţit ca
ciupercile după ploaie, şi-apoi câţi şi cine să se mai împrumute, sau câte
hapuri de tot felul să mai înghiţi, doar pentru a putea să supravieţui în ziua
de azi? Dar chiar cabinetele stomatologice... Oare de ce se închid?” – se
întrebă ea şi în timp ce încerca să găsească o explicaţie fenomenului, urma
unui zâmbet îi încolţi în colţul gurii. “Te pomeneşti că stomatologii ăştia
care îţi dau impresia că sunt prinşi într-o buclă atemporală şi nu înţeleg
deloc cât de mari şi cât de greu de plătit sunt pentru cei mai mulţi preţurile
pe care le practică ei, au fost până la urmă constrânşi de criză să vină şi cu
picioarele pe pământ şi în timpul prezent, însă nemulţumiţi fiind de
constatarea că nu mai curge şi neacceptând în ruptul capului să lucreze doar
pentru ceea ce pică, s-or fi decis şi ei să plece. Precum căpşunarii”. Rămase
un timp pe gânduri, încercând să-şi imagineze cam ce va putea vedea în scurt
timp în jurul său, după ce vor pleca stomatologii, când şi aşa, în ultimii ani
putuse observa din ce în ce mai des, gurile tot mai ştirbe.
“Hmm, ciclică mai este şi istoria asta... Probabil că la
fel ca-n vremurile străvechi, oamenii se vor descurca şi fără stomatolog,
mulţumindu-se cumva, doar să-şi extragă ceea ce-i deranjează prea tare... sau
poate că se vor adapta vremurilor şi ajungând la concluzia că este mai ieftin
să previi decât să tratezi, vor începe să folosească mai des pasta şi periuţa
de dinţi şi astfel nu vom mai fi - aşa cum anunţă mereu la ştiri - în topul
ţărilor cu consum minim de produse de igienă orală. Mai ştii?” – se întrebă ea în timp ce somnul începuse
să-i dea târcoale. Dar... dacă? Ipoteza apărută pe neaşteptate asemeni unui far
străpungând bezna nopţii, o luase prin surprindere. Da’ tocmai pentru că omul
este o fiinţă adaptabilă, aşa cum în funcţie de nevoile sale şi-a dezvoltat la
mână un deget opozabil pentru a putea apuca mai bine, ar putea - pentru a muşca
mai cu nădejde, aşa cum vremurile par să o ceară cu insistenţă – să-şi dezvolte
canini ca de lup...
Şi cât de benefic ar putea fi până la urmă, impactul
acestei adaptări, asupra vieţii sociale. Să vezi atunci cum s-ar mai strecura
unii pe lângă alţii cu gesturi delicate, ca şi cum ar executa un menuet, pentru
că o apropiere mai vijelioasă, s-ar putea asemăna cu încălcarea brutală a
teritoriului personal şi ar declanşa automat, dezvelirea caninilor. Mari,
tăioşi, sclipitori! Nici nu s-ar mai ajunge la tonurile acute ale certurilor
aprige, ce zgârie timpanele vecinilor; un mârâit în surdină ar fi semnalul mai
mult decât suficient, pentru a opri la timp orice acţiune neinspirată, care
aidoma unei buturugi mici este totdeauna numai bună spre a răsturna, nu doar
carul cel mare... Privind în jur, nu e deloc greu de observat cum scânteia
zâzaniei se aprinde cu uşurinţă din nimic şi apoi arde totul în vâlvătăi.
Atâtea şi atâtea vorbe aprinse ca iasca care zboară pretutindeni, în pieţe,
tramvaie, ziare, emisiuni şi luând locul argumentelor, ard, pârjolesc,
mutilează, produc atâtea conflicte care escaladează până la războaie...
Se pare că graiul articulat, vorbele, în loc să-l ajute pe
om, au devenit călcâiul vulnerabil, slăbiciunea lui. Şi ce spectacol babuinic
mai este slăbiciunea omului! Pe când lupul... ehei, lupul, da, are demnitate
Dar de unde-i vine oare omului această slăbiciune? Gândurile Letiţiei derulau
cu repeziciune imaginile zilelor trecute, până când stop-cadrul se fixă pe
imaginea spinărilor de ceară, observate până atunci de atâtea ori, dar căreia
nu-i acordase vreodată semnificaţie. Cum de nu realizase oare că omul se
transformă, se metamorfozează treptat, când văzuse cum în jur tot mai mulţi
păreau să fie cei ce nu mai puteau conta prea mult pe suportul propriei coloane
vertebrale sau pe picioare şi se deplasau din ce în ce mai dificil? Ba, chiar
undeva, văzuse o ştire că o familie întreagă, nu se mai putea deplasa deloc în
poziţie verticală. Să fi fost oare, primele semne ale unei regresii treptate?
Îi trecură prin minte cu repeziciune câteva din cauzele
posibile ale transformării ireversibile, ştiind că funcţia creează organul şi
că ceea ce este nefolosit se atrofiază, sau că folosit inadecvat sau în exces
se transformă, dar gândul la urmările imediate ale metamorfozei o făcu să renunţe
la a mai explora cauzele. Ideea că probabil pentru a compensa cumva slăbiciunea
apărută – spinarea ceroasă – ar putea avea ca urmare dezvoltarea altui organ, o
acapară. Şi ce anume i-ar putea oferi oare sprijin celui cu spinare ceroasă,
dacă nu cumva tot... tot...
Aproape adormită, făcu un efort şi imaginea unei morse
înfigându-şi colţii în sol pentru a se putea sprijini mai bine în încercarea sa
de a se căţăra, târându-şi undeva mai sus, trupul greoi, i se agăţă de retină.
Aşadar tot ei, dinţii, erau salvarea. Poate că nu era deloc întâmplătoare
închiderea cabinetelor stomatologice şi fenomenul chiar se petrecea, aşa, în
plină zi, pe nevăzute. Rămase pe gânduri, neştiind dacă să se bucure sau să se
întristeze. Oare fenomenul era o evoluţie, sau doar o involuţie? Se concentră
asupra dilemei încercând să găsească răspunsul pe care-l simţea pe aproape,
asemeni unui fluture aşezat pe o floare... Încă, încă puţin... Din fereastră,
luna, ca ochiul unui sfinx o ţintuia în tăcere şi sub privirea sa hipnotică, respiraţia
îi deveni din ce în ce mai uşoară, până când, desprinzându-se lin ca într-un
zbor, se cufundă într-un somn adânc, lăsând dilema fără răspuns.
Tania Nicolescu
SUFLETUL CA O PASĂRE
DILEMA
Clipele, aerul căpătaseră consistenţa melasei şi vara îşi
târa alene trupul de iguană pe străzile oraşului, etalându-şi splendidele
culori, sub privirile indiferente ale trecătorilor toropiţi de căldură.
Sclipirea de şiş a luminii dezghioca totul, până la ultima fibră, până la albul
osului, nelăsând pe nicăieri vreo umbră de îndoială. Pe terasele înşirate ca
mărgelele pe aţă de-a lungul fiecărei străzi, locurile de la mesele aşezate sub
umbrarele dinspre care răsuna muzică, erau înţesate de figuri ce păreau a fi
aduse din muzeul figurilor de ceară. Răsturnaţi pe spate sau sprijiniţi pe
coate, ca şi cum coloana lor vertebrală ar fi riscat în orice clipă să se
frângă fără de sprijin, cu privirile aţintite pe paharele din faţă sau fixate
pe smartpfone-uri, îşi mai ridicau din când în când molatec pleoapele, aruncând
câte o privire absentă trecătorilor. Păreau a fi rămas încremeniţi în
aşteptarea unui eveniment ce uită să se mai întâmple. Înfruntând zăduful zilei,
pe trotuare continua să se scurgă şuvoiul de oameni. Cu multe spinări
încovoiate, mulţi paşi şovăielnici şi călcături legănate, greoaie.
Cu toate acestea, nimeni nu părea să fi observat ce se
întâmpla în jur. Şi cum ar fi putut observa ceva, când plămânii tuturor se
opinteau în încercarea de a absorbi puţinul oxigen din atmosfera rarefiată, iar
trupurile moleşite păreau a-şi fi dorit să se prelingă, pentru a se putea
strecura sub fărâma unei umbre.
La început, au fost doar câteva informaţii răzleţe, care
s-au pierdut nebăgate în seamă de nimeni, în noianul ştirilor fierbinţi; se
închideau rând pe rând cabinetele stomatologice. Singură în apartamentul în
care lumina lăsase locul întunericului ce adusese cu sine şi o boare de
răcoare, Letiţia moţăia pe canapea, cu o compresă udă peste tâmplele ce încă-i
zvâcneau dureros, încercând să se relaxeze după o zi trepidantă, la limanul
căreia reuşise în sfârşit, să ajungă.
Sonorul televizorului era dat la minim şi totuşi
informaţia, prin ineditul său, îi atrăsese atenţia.” Ia te uită... mormăi ea
pentru sine, surprinsă: “aş fi înţeles
dacă ar fi fost vorba de farmacii sau bănci, că prea s-au înmulţit ca
ciupercile după ploaie, şi-apoi câţi şi cine să se mai împrumute, sau câte
hapuri de tot felul să mai înghiţi, doar pentru a putea să supravieţui în ziua
de azi? Dar chiar cabinetele stomatologice... Oare de ce se închid?” – se
întrebă ea şi în timp ce încerca să găsească o explicaţie fenomenului, urma
unui zâmbet îi încolţi în colţul gurii. “Te pomeneşti că stomatologii ăştia
care îţi dau impresia că sunt prinşi într-o buclă atemporală şi nu înţeleg
deloc cât de mari şi cât de greu de plătit sunt pentru cei mai mulţi preţurile
pe care le practică ei, au fost până la urmă constrânşi de criză să vină şi cu
picioarele pe pământ şi în timpul prezent, însă nemulţumiţi fiind de
constatarea că nu mai curge şi neacceptând în ruptul capului să lucreze doar
pentru ceea ce pică, s-or fi decis şi ei să plece. Precum căpşunarii”. Rămase
un timp pe gânduri, încercând să-şi imagineze cam ce va putea vedea în scurt
timp în jurul său, după ce vor pleca stomatologii, când şi aşa, în ultimii ani
putuse observa din ce în ce mai des, gurile tot mai ştirbe.
“Hmm, ciclică mai este şi istoria asta... Probabil că la
fel ca-n vremurile străvechi, oamenii se vor descurca şi fără stomatolog,
mulţumindu-se cumva, doar să-şi extragă ceea ce-i deranjează prea tare... sau
poate că se vor adapta vremurilor şi ajungând la concluzia că este mai ieftin
să previi decât să tratezi, vor începe să folosească mai des pasta şi periuţa
de dinţi şi astfel nu vom mai fi - aşa cum anunţă mereu la ştiri - în topul
ţărilor cu consum minim de produse de igienă orală. Mai ştii?” – se întrebă ea în timp ce somnul începuse
să-i dea târcoale. Dar... dacă? Ipoteza apărută pe neaşteptate asemeni unui far
străpungând bezna nopţii, o luase prin surprindere. Da’ tocmai pentru că omul
este o fiinţă adaptabilă, aşa cum în funcţie de nevoile sale şi-a dezvoltat la
mână un deget opozabil pentru a putea apuca mai bine, ar putea - pentru a muşca
mai cu nădejde, aşa cum vremurile par să o ceară cu insistenţă – să-şi dezvolte
canini ca de lup...
Şi cât de benefic ar putea fi până la urmă, impactul
acestei adaptări, asupra vieţii sociale. Să vezi atunci cum s-ar mai strecura
unii pe lângă alţii cu gesturi delicate, ca şi cum ar executa un menuet, pentru
că o apropiere mai vijelioasă, s-ar putea asemăna cu încălcarea brutală a
teritoriului personal şi ar declanşa automat, dezvelirea caninilor. Mari,
tăioşi, sclipitori! Nici nu s-ar mai ajunge la tonurile acute ale certurilor
aprige, ce zgârie timpanele vecinilor; un mârâit în surdină ar fi semnalul mai
mult decât suficient, pentru a opri la timp orice acţiune neinspirată, care
aidoma unei buturugi mici este totdeauna numai bună spre a răsturna, nu doar
carul cel mare... Privind în jur, nu e deloc greu de observat cum scânteia
zâzaniei se aprinde cu uşurinţă din nimic şi apoi arde totul în vâlvătăi.
Atâtea şi atâtea vorbe aprinse ca iasca care zboară pretutindeni, în pieţe,
tramvaie, ziare, emisiuni şi luând locul argumentelor, ard, pârjolesc,
mutilează, produc atâtea conflicte care escaladează până la războaie...
Se pare că graiul articulat, vorbele, în loc să-l ajute pe
om, au devenit călcâiul vulnerabil, slăbiciunea lui. Şi ce spectacol babuinic
mai este slăbiciunea omului! Pe când lupul... ehei, lupul, da, are demnitate
Dar de unde-i vine oare omului această slăbiciune? Gândurile Letiţiei derulau
cu repeziciune imaginile zilelor trecute, până când stop-cadrul se fixă pe
imaginea spinărilor de ceară, observate până atunci de atâtea ori, dar căreia
nu-i acordase vreodată semnificaţie. Cum de nu realizase oare că omul se
transformă, se metamorfozează treptat, când văzuse cum în jur tot mai mulţi
păreau să fie cei ce nu mai puteau conta prea mult pe suportul propriei coloane
vertebrale sau pe picioare şi se deplasau din ce în ce mai dificil? Ba, chiar
undeva, văzuse o ştire că o familie întreagă, nu se mai putea deplasa deloc în
poziţie verticală. Să fi fost oare, primele semne ale unei regresii treptate?
Îi trecură prin minte cu repeziciune câteva din cauzele
posibile ale transformării ireversibile, ştiind că funcţia creează organul şi
că ceea ce este nefolosit se atrofiază, sau că folosit inadecvat sau în exces
se transformă, dar gândul la urmările imediate ale metamorfozei o făcu să renunţe
la a mai explora cauzele. Ideea că probabil pentru a compensa cumva slăbiciunea
apărută – spinarea ceroasă – ar putea avea ca urmare dezvoltarea altui organ, o
acapară. Şi ce anume i-ar putea oferi oare sprijin celui cu spinare ceroasă,
dacă nu cumva tot... tot...
Aproape adormită, făcu un efort şi imaginea unei morse
înfigându-şi colţii în sol pentru a se putea sprijini mai bine în încercarea sa
de a se căţăra, târându-şi undeva mai sus, trupul greoi, i se agăţă de retină.
Aşadar tot ei, dinţii, erau salvarea. Poate că nu era deloc întâmplătoare
închiderea cabinetelor stomatologice şi fenomenul chiar se petrecea, aşa, în
plină zi, pe nevăzute. Rămase pe gânduri, neştiind dacă să se bucure sau să se
întristeze. Oare fenomenul era o evoluţie, sau doar o involuţie? Se concentră
asupra dilemei încercând să găsească răspunsul pe care-l simţea pe aproape,
asemeni unui fluture aşezat pe o floare... Încă, încă puţin... Din fereastră,
luna, ca ochiul unui sfinx o ţintuia în tăcere şi sub privirea sa hipnotică, respiraţia
îi deveni din ce în ce mai uşoară, până când, desprinzându-se lin ca într-un
zbor, se cufundă într-un somn adânc, lăsând dilema fără răspuns.
Tania Nicolescu
ŞTEFAN DUMITRESCU
Părintele Ilarion
Chendrea se opri în loc să-şi tragă sufletul. Urcase strada repede (avea 47 de
ani şi tot nu-i intrase în cap că nu mai este tânăr) şi obosise. Uliţa cotea la
stânga, mai avea aproape o sută de metri, din locul în care se găsea vedea
valurile de iederă şi ajungea acasă. Transpirase, îşi simţea cămaşa udă pe
omoplaţi. În minte îi veni iar chipul Donei Roşu. Se urni din loc şi după
douăzeci de metri îşi dădu seama că merge iar prea repede, aşa că mai rări
pasul. Căzuse păcatul pe el acum la bătrâneţe, când avea copii mari, fata mai
avea un an şi termina chimia alimentară, iar băiatul era în ultimul an de
liceu. La început crezuse că e o toană, i se mai întâmplase de câteva ori în
viaţă să-i fugă ochii după vreo femeie, sau să se gândească la ea câteva zile.
Îşi făcuse cruce, se rugase în gând şi fusese bucuros când constatase după un
timp c-o uitase. Întotdeauna rămânea cu un sentiment ciudat, ca o părere sau ca
un parfum, aşa cum duce vântul mirosul florii de salcâm, un fel de bucurie că
sufletul i se înfiorase şi în acelaşi timp un fel de tristeţe, că zilele se
duc, se duc şi anii, dar tot mai plicticoşi şi mai pustii.
Se gândi că seamănă cu tatăl lui,
care fusese un om voinic şi frumos, căruia-i plăcuse să iubească şi mai ales să
trăiască singur.
Aveau pământ, fuseseră bogaţi, de
asta şi putuseră să-l ţină la şcoli. Dar ceea ce-l impresionase cel mai mult
fusese acea mândrie – cuminţenie, un fel de tărie şi seninătate cu care trăiau
ei pe lume. Poate că avuseseră necazuri mari, le muriseră doar doi copii, nu-i
văzuse însă niciodată disperaţi, sau plângându-se, cum nu-i văzuse niciodată
chefuind sau jucând în horă. La ei şi suferinţa şi bucuria se pierdeau în ceea
ce el ştia că este tăria fiinţei lor. Şi el fusese, mai ales de la o anumită
vârstă, ceea ce s-ar numi un om tare.
Terminase
Politehnica şi un an şi jumătate lucrase ca inginer într-o fabrică. Nu-i
plăcuse însă şi asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut meseria, ci pentru că se
trezise în viaţa aceasta ca într-un pustiu. Atunci răbufnise în sufletul lui
ceea ce s-ar numi criza religioasă. Doamne, dacă lumea asta este aşa cum o vede
ochiul meu şi cum o simte sufletul meu, adică o lume mărginită, făcută din
lucruri banale, fără nici un mister, cu oameni răi care se mănâncă unul pe
altul, condamnaţi la moarte chiar din clipa în care s-au născut, atunci lumea
asta şi viaţa nu merită trăite. Trebuie să existe altceva dincolo de lucruri şi
de moarte. Lucrul acesta fusese pus în sufletul lui încă din copilărie, când
mergea cu maică-sa mare la Paşti,
ori să se spovedească, vedea şi acum biserica satului aşezată ca o navă pe
colină. Acum era altceva însă, simţea disperat că dacă cealaltă lume, şi dacă
adevărurile eterne pe care fiinţa lui le avea în el nu erau adevărate, atunci
viaţa pentru el nu mai avea nici un sens. Angoasa şi disperarea, amestecată cu
fondul cenuşiu – întunecat al spaimei de moarte, lipsa de experienţă, toate
acestea îl determinaseră să se îndrepte hotărât, şi o dată pentru totdeauna,
către căutarea lui Dumnezeu. Se liniştise abia după primii ani de teologie. Era
o minte ageră şi însetată, citea mult, zorile îl prindeau în chilia lui cu
pleoapele umflate de nesomn.
Imaginea lui Dumnezeu căpătase în
sufletul lui contururi şi înţelesuri noi, deşi imaginea aceea văzută de el în
copilărie, pe zidul bisericii din satul lor, îi rămăsese la fel de vie în
minte. Dumnezeu este indefinit şi prezent în tot şi în toate, de aceea mai
înainte de a fi fiinţă vie este o Lege, prezentă în toate cele sunt, care se
văd şi nu se văd, care acţionează în tot universul.
Când terminase Teologia se
liniştise, sufletul îi era împăcat într-un fel, deşi simţea din când în când
acel gol al necunoaşterii rozându-l. Aşa se întâmplă că în anii următori se
apucă să facă la fără frecvenţă facultatea de chimie. Între timp se căsători,
şi nu putea să nu fie mulţumit în faţa lui Dumnezeu că n-avusese parte de o
femeie bună. Maria îi fusese de mare ajutor în viaţă, nu numai ca femeie care-i
astâmpărase sufletul, căci îi ardeau călcâile după dragoste şi după femei, ci
pentru că sosise vremea, iar ea era o fată şi frumoasă şi aşezată, cu care ştia
că va trăi până la bătrâneţe, aşa cum şi-ar fi dorit el să trăiască şi să fie
cu femeia lui.
Ilarion Chendrea urca scările,
vântul înfioră, foşnind, perdelele de iederă care urzeau pe zidurile de
cărămidă roşie. În camera mare o văzu pe nevastă-sa, cosea o pernă, pentru
nunta fetei le coase, îşi spune în gând. Îşi lăsă geanta pe măsuţa din hol.
Preoteasa îi dădu bună ziua şi-şi văzu mai departe de treburi, iar el veni
lângă ea. Rămase surprins, ca şi cum astăzi ar fi observat lucrul acesta pentru
prima dată, cât de îmbătrânită îi era soţia. Şi mâinile mari şi butucănoase, pe
care pielea se zbârcise ca un pergament de atâta spălat. Simţi pentru ea un fel
de milă, de ruşine totodată şi de strângere de inimă. Doamne, că păcătos sunt,
îşi spuse în gând. De fiecare dată când o vedea pe nevastă-sa, sau noaptea când
se culca alături de ea, gândul îi fugea ca o vulpe galbenă la cealaltă.
De
vreo trei ani, pentru că n-aveau profesor de chimie la Liceul din târgul acesta
nenorocit, o amestecătură de case orientale, de grădini şi de acoperişuri cu
olane (se pomenise într-o zi cu directorul liceului la el. Părinte, vă rugăm
din suflet să acceptaţi să veniţi profesor la noi, n-avem profesor de chimie şi
de fizică şi dacă nu veniţi dumneavoastră, cine ştie când vom mai avea un
profesor adevărat), preda chimia la liceu. Îşi făcea orele regulat în zilele de
luni, marţi şi joi, elevii erau aşezaţi şi silitori, copii de ţărani din
comunele şi satele învecinate. În prima zi când o văzuse (în minte îi apare vie
imaginea Donei Roşu, cu părul roşcat, căzut mai mult pe umărul drept, răsărind
din penumbra culoarului) i se păruse, senzaţia fusese violentă, materială, o
formă de abur, o silfidă.
Pentru că era nou în cancelarie, se
aşezase pe scaunul din colţ, lângă profesorul Nicolae Velcescu, de geografie,
cu care se cunoştea de altfel. De acolo avusese posibilitatea (ridicându-şi ochii,
oprindu-şi privirile pe chipul ei, pe umeri) s-o privească atent, examinându-i
fiecare expresie a feţei, ochii, bărbia, acea vioiciune moale, enigmatică a
trupului. A doua zi n-o mai întâlni (deşi se gândise tot timpul la ea şi chiar
venise mai devreme, nerăbdător, să poată s-o mai admire).
Simţi tot timpul un gol în stomac şi
o lipsă de interes pentru tot ce făcea, care-l uimi, aproape speriindu-l. Inima
i se strânse în piept ca un purice. Doamne, iartă-mă, îşi spuse în gând, mi se
pare că de data aceasta m-am îndrăgostit rău de tot.
* * *
Poate mai mult decât orice l-a
înspăimântat atunci presimţirea tulbure, dulceagă, că ceea ce putea fi o
nenorocire pentru el, se întâmplase cu adevărat. Peste câteva zile (timp în
care se strădui ca un adolescent să intre în vorbă cu ea şi să-i atragă
atenţia) se gândi că dragostea aceasta care se născuse dintr-o dată tulbure,
viscerală, seamănă îngrozitor de mult cu prima lui dragoste din adolescenţă. Îşi
avea parohia într-un sat din apropiere.
Venea de o lună înaintea stareţului
care era din sat şi care avea cheile la el. În tinda bisericii cu mâinile
ridicate şi lipite în faţă, se rugase să fie iertat de dragostea lui păcătoasă.
Se ruga în fiecare zi Domnului să-i potolească focul care-i ardea fiinţa şi-i
luase minţile. Instinctiv, de lucrul acesta îşi dăduse seama mai târziu, se
ferea să stea mai mult timp acasă sau în biserică. Ideea păcatului săpase în
sufletul lui o rană care se lărgea sângerând. Se gândise la închipuirile, la
suferinţele călugărilor când diavolul îi
încerca şi îi ispitea cu păcatul trupului femeiesc. La suferinţa şi la tăria
lui Iisus Cristos când fusese ispitit de diavol în pustiu. Ploile reci de
toamnă sosiră devreme, ameninţătoare, închise în ele. Plecase pe jos din satul
în care îşi avea parohia, cu o umbrelă mare şi neagră în mâini, pe drumul care
ducea peste câmp. Îi făcea bine imaginea dezolantă a câmpului, a bălţilor
putrede, de un verde înnegrit şi murdar, a ciorilor dormind pe arături. Tot
timpul fusese chinuit de ideea că este supus la o mare încercare, sau că
ispăşeşte un păcat Gândul că ceea ce se întâmplă cu el poate că nu este un
păcat, ci mai degrabă un dar dumnezeiesc, se ivise pe neaşteptate din adâncurile
conştiinţei, acolo pe câmpul pustiu, chircit sub ploaia rece de toamnă.
Într-una din zile o aştepta la
ieşire şi-i ceru permisiunea s-o conducă
până acasă, sau măcar câţiva paşi. Dona Roşu îl privise cu ochii ei
mari, contrastând puternic cu faţa mică, îngustă. Un surâs trist şi cald îi
înflori în colţul gurii. Bine părinte, şopti femeia luând-o puţin înainte.
Îl aşteptă şi merseră amândoi
alături. Un timp tăcură, stânjeniţi amândoi. Dona Roşu privea visătoare în
lungul străzii, sau îşi lăsa pierdută privirea în pământ. Şi chiar aşa vă
cheamă, Dona, o întrebă preotul şoptind, mai mult ca să rupă tăcerea, la
început am crezut că vi se spune doamna Roşu, apoi am înţeles că de fapt e
numele dumneavoastră mic, de aceea are un farmec aparte. Dona, Dona, repetă el
coborând vocea, e într-adevăr un nume frumos. Vine din literatura medievală şi
din înalta societate. Din ţinuturile hispanice. Dona Roşu tăcu privind în
lungul străzii, apoi coti pe uliţa care urcă uşor. Mergeau încet, aşa cum se
plimbă tinerii, timizi, simţind că deşi ar avea să-şi spună o mulţime de
lucruri, cuvintele rămân în ei moarte, neputincioase.
- E numele meu mic, domnule
Chendrea, şopti femeia, scuturându-şi pletele, numele acesta i-a plăcut foarte
mult mamei care era evreică.
- Sunteţi evreică, o întrebă
bărbatul brusc, oprindu-se în loc, ca şi cum ar fi fost surprins, fără să-şi
dea seama că făcuse o gafă.
Dona Roşu se opri şi ea în loc. O
cută i se adânci între sprâncene asprindu-i chipul. Nu ştiaţi deci, constată ea
tristă, şi-şi continuă mersul încet. Ilarion Chendrea îşi dădu seama că făcuse
o gafă, îşi ceruse scuze, apoi o ajunse din urmă. Oricum asta va complica
lucrurile, surâse ea vag.
Mai merseră o bucată de drum, femeia se
opri în faţa unei case, cu portic de cărămizi, înecat în iederă.
- Nu mi-aţi spus
nimic până acum, constată ea, surâzând. Chipul i se înveseli brusc. Aici stau,
dacă vreţi vă invit înăuntru. Preotul se înroşi brusc, şi femeia care rămăsese
în urma lui observă cu coada ochiului roşeaţa care se întinsese pe chipul alb,
puţin grăsuţ al colegului ei. Urcară treptele
de piatră tocită, casa era veche, poate chiar de dinaintea primului
război mondial. Îi plăcea curăţenia desăvârşită şi acel stil uşor oriental, bulgăresc,
balcanic, inspirând un sentiment sacru. Casa a fost construită de bunicul
dinspre mamă, vorbi profesoara, deschizând uşa şi poftindu-l. În sufrageria
mare, cu mobile vechi şi scoarţe amintind altă lume, Ilarion Chendrea se învârti în loc ca un manechin. Scoarţa de
pe perete este moldovenească, vorbi ea. Apoi se însufleţi dintr-o dată.
- O să vă las un
timp singur, dacă vreţi puteţi să cercetaţi biblioteca sau să luaţi o carte. Cu
un gest vioi al mâinii îi arăta biblioteca, pe care n-o observase, ascunsă după
un fel de draperie. Ilarion Chendrea se apropie cu paşi înceţi. Dădu draperia
la o parte şi încercă să citească titlurile de pe cotoarele cărţilor. În
general erau cărţi vechi, din perioada interbelică sau cărţi ruseşti de după
patruzeci şi opt. Auzi paşi în spatele lui. Dona Roşu se întorsese cu ibricul
de cafea, se schimbase, îşi pusese un halat de casă, de culoarea oului de raţă,
scurt. Arăta parcă mai tânără.
- Mai cumpăr cărţi
bune numai când mă duc la
Bucureşti, vorbi ea, la fel de repede şi de stăpână pe ea, şi
el nu putu să nu observe schimbarea aproape totală a femeii de care era
îndrăgostit. Luaţi loc, îi auzi vocea caldă. Se aşeză încet, greoi. O oboseală
dulce îi cuprinsese picioarele.
- Nu ştiu cum să vă spun, o auzi din nou,
domnule Chendrea, sau părinte sau părinte Chendrea ?
Bărbatul simţi în adâncul inimii
usturimea ironiei. Un moment îşi ţinu capul aplecat, aşteptând nici el nu ştia
ce. Dintr-o dată în odaia vecină i se păru că aude ticăitul limpede al unui
ceas vechi. Îşi aminti odaia bunicii lui, când era copil, avea un ceas C.F.R.
vechi, de după primul război mondial, care ticăia rar şi tare răspândind o pace
atemporală în toată casa.
Îşi încordă auzul, nu se înşela,
trebuia să fie şi acesta tot un ceas vechi. Sufletul i se umplu dintr-o dată de
pacea răspândită de ceas.
- O să vă spun
domnule Chendrea, e mai bine aşa, auzi ca prin vis vocea caldă, şi tânără a
femeii. Doamne, era atâta pace, un fel de odihnă spirituală a lucrurilor,
care-i pătrundea toată fiinţa. Iar dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi cum
vreţi, veni din nou glasul ei ca un ciripit. Ilarion Chendrea sorbi din cafeaua
fierbinte. Avu impresia că-şi reaminteşte cuvintele pe care inconştientul din
el le prinsese din zbor. Îşi înălţa cu un efort de voinţă uriaş corpul. Dona
Roşu zâmbea într-un fel timid şi visător. Aş fi foarte fericit dacă ne-am putea
spune pe nume. Tăcerea izvora din lucruri ca o pânză de păianjen. Nici unul nu
spuse nimic un timp. Preotul îşi auzi inima bătând, un amestec de somnolenţă şi
de emoţie, de timiditate şi de inerţie. Parcă se vedea din afara lui, îşi
percepea pielea şi marginea fiinţei ciudat de intens. Ar fi dorit mult timp să
se bucure de pacea aceasta sufletească, de ev mediu parcă, dacă emoţia, acel
sentiment erotic tulbure n-ar fi crescut în el ameninţând să-l asfixieze. Ideea
ţâşni din negura fiinţei lui salvatoare. Brusc sângele începu să alerge prin
vene asurzindu-l.
Atunci se hotărî să-i mărturisească
dragostea, chinul care-l sfâşia de atâta timp. Nu-şi mai aducea aminte ce i-a
spus la sfârşit, a simţit doar tăcerea din cameră ca pe un pustiu de gheaţă. O
clipă i s-a făcut frică. Atunci a ridicat capul şi a privit-o în ochi. Dona
Roşu rămăsese cu faţa puţin întoarsă, cu privirea uşor rătăcită. Părea speriată
sau mai degrabă dezorientată.
Ilarion Chendrea se gândi că ea s-ar
putea să fie mai emoţionată, mai timidă decât el, că ar fi bine în momentul
acela să preia el iniţiativa, s-o ajute. Dar nu ştia ce să facă, mâinile îi
stăteau inerte pe masă, parcă ar fi fost de ghips.
O strigă pe nume. Dona Roşu tresări
uşor, cu o expresie de mirare pe chip. Îşi ridică mândră privirea. De data
aceasta chipul femeii avea o nuanţă de lumină galbenă, de bunătate. Un moment
se priviră în ochi, inima bărbatului sfârâi ca un bulgăre de seu aruncat în
foc. Vă întreb ceva părinte, şopti ea, la fel de mândră şi de emoţionată. Vreau
să spun, sunteţi un om serios, profund ? Ar mai fi vrut parcă să-l întrebe
ceva, dar buzele îi rămaseră întredeschise. Îl privea blândă, curajoasă, în
ochi.
Bărbatul clătină din cap mut. Şi
pentru că nu mai putea să suporte privirea femeii, care-l ardea, îşi lăsă capul
în jos.
- Eu, părinte, sunt un suflet foarte
serios, curat. Dona Roşu se ridică în picioare, era emoţionată, picioarele,
muşchii nu-i mai aveau astâmpăr. Rămase cu privirea pierdută pe fereastră.
- În cazul în care este adevărat ce
spuneţi, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi. Oricum, n-aş vrea să se întâmple
nimic urât, murdar.
O rugă să-i spună pe nume, inima îi
bătea mai încet, acum nu-i mai păsa de
nimic, fie ce-o fi, soarta lui era hotărâtă.
Se simţi dintr-o dată îngrozitor de
obosit. Profesoara îl privea intens cu aceeaşi expresie de bunătate, ca şi cum
ar fi vrut să-l pătrundă până-n adâncul fiinţei.
Se ridică în picioare, era peste
puterile lui să mai suporte.
- M-am rugat foarte mult să fiu scăpat de
păcatul acesta, murmură pierdut bărbatul. Dumnezeu facă ce-o vrea cu mine. Eu
am venit să mă mărturisesc. Se îndreptă spre uşă. Gândul să-l oprească îi veni
târziu, iar mâinile şi picioarele îi erau înţepenite de atâta emoţie şi tensiune.
Ieşi în tinda mare, de casă veche, mergea încet ca un condamnat la moarte,
poate unde se aştepta să fie chemat. Nu auzi nimic, numai vântul trecea
indiferent peste acoperişuri, culcând lujerii florilor. Ajunse în faţa porţii,
acum parcă îi era mai bine, ar fi vrut să se întoarcă (o văzu în minte stând la
fereastră şi privindu-l cu ochii ei mari) dar nu mai avea atâta tărie şi putere
în el.
II
A
doua zi la şcoală o văzu intrând în cancelarie, a dat bună ziua, a mers şi şi-a
pus poşeta pe locul ei de pe masa din cancelarie. S-a uitat în condică, a luat
un catalog, l-a răsfoit atentă, în timp ce ochii lui o urmăreau hipnotizaţi
parcă. A schimbat câteva cuvinte cu prietena ei, apoi au început să vorbească
despre prăjituri. Dumnezeule, exclamă părintele Chendrea în gândul lui, se
poartă atât de firesc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Se blestemă în
gând de gestul lui copilăresc şi de prostia de a suferi ca un adolescent. Ştia
că e nemăritată, curiozitatea îl împinsese să afle de la colegi amănunte despre
ea. Aflase astfel că îi murise soţul pe front, la câţiva ani după ce se
căsătoriseră. Probabil că-l iubise atât de mult, încât hotărâse să nu se mai
căsătorească niciodată. Încercă să schimbe câteva cuvinte cu ea, îi răspunse
sincer, grăbindu-se. Abia în săptămâna următoare, în ultima pauză, în
cancelarie mai era numai bătrânul profesor Ilie Marinescu, profesorul de
biologie, se apropie de el şi-i înmână o carte. Era îmbrăcată în coală
albastră. V-am adus cartea, domnule profesor, şopti ea fără să-l privească. Mai
întârzie puţin lângă el, apoi se întoarse la locul ei, îşi luă poşeta, păru că
se gândeşte la ceva, rămase aşa un timp gânditoare, după care se îndreptă spre
uşă. Îşi luă la revedere, abia întorcând capul şi ieşi.
Părintele Ilarion Chendrea rămase
mult timp cu privirile pierdute înspre uşă. Se trezi când îl văzu pe colegul
lui ieşind cu catalogul sub braţ. Inima îi bătea cu putere, fericită, aproape
că îi venea să strige de bucurie. Dumnezeule, dar ăsta e semnul că mi-a
acceptat dragostea, că vom fi buni prieteni. Cartea pe care mi-a înapoiat-o nu
e decât complicitatea femeii care iubeşte. Privi în jos mai mult din instinct.
Era singur în cancelarie. Deschise să vadă ce carte este, filele se
deschiseseră singure la pagina la care se zărea biletul pus de Dona Roşu. Îl
băgă în buzunar cu un gest repezit ca şi
cum ar fi fost un adolescent speriat. Cartea o puse în servietă, apoi îşi luă
catalogul şi ieşi pe culoarul care i se păru nefiresc de rece şi întunecos.
În timpul orei abia dacă putu să-şi
astâmpere nerăbdarea, timpul trecea încet, chinuitor de încet. Le dădu elevilor
să citească singuri lecţia nouă pe care le-o explică în câteva cuvinte, iar el
merse în fundul clasei unde putu să citească fără să se simtă urmărit de vreo
privire, biletul. Vedea capetele elevilor aplecate peste carte. După ce termină
de citit, îşi înălţă capul şi se rugă Domnului să-l ierte. Nu mai reţinea nici
un cuvânt, numai emoţia care străbătea mica scrisoare de la un capăt la altul.
Doamne, aceleaşi chinuri şi aceleaşi emoţii le trăieşte şi ea. Poate că şi
pentru ea dragostea seamănă cu cea de la şaisprezece ani. Mai citi încă o dată
scrisoarea, de data aceasta se gândi la ideea că nu pot să fie decât prieteni,
doi prieteni buni, care comunică şi ne înţelegem şi tot ar fi prea mult.
Băgă biletul în buzunar şi încercă
să-i urmărească pe elevi: lucrau toţi, preocupaţi să facă rezumatul lecţiei.
Mai scoase încă o dată biletul să-l citească. De data aceasta, ciudat, biletul
i se păru mai rece, mai neutru. Simţi o durere în piept, cum îi urcă prin
gâtlej şi cum îl asfixiază
* * *
La început se fereau amândoi.
Miercuri după amiază Dona Roşu o luă înainte, grăbindu-se. Mereu avea impresia
că e urmărită. Ajunsă acasă, îşi punea acelaşi capot, se aranja îndeajuns în
oglindă (în ultimul timp observase că paloarea obrazului fusese înlocuită de o
roşeaţă trandafirie), apoi punea de cafea. Ştia că peste puţin timp avea să
vină şi el. Dacă mai întârzia puţin, se mai uita în oglindă, mai mult ca să-şi
aranjeze părul.
Ilarion Chendrea sosea cu geanta
plină, de fiecare dată aducea câte un kilogram de alune prăjite. La început se
simţiră stingheriţi, apoi încetul cu încetul se obişnuiseră unul cu altul. Cu
cât o cunoscuse mai bine, cu atât dragostea lui se transformase într-un
sentiment profund raţional. Dacă la început îl uimiseră cunoştinţele ei de
literatură universală, acum i se părea o femeie liniştită şi cultă, care se
familiarizase în liniştea acestei case vechi, cu personajele diferitelor
culturi, cu marii autori. Îl uimea apoi vioiciunea minţii şi a gesturilor ei,
apoi acele ape albastre, expresii ale sufletului ei curat, care-i treceau ca
nişte umbre pe chip. Poate că nu era ceea se numeşte o femeie frumoasă, dar era
o fiinţă vie, profundă, iluminată de un mister ancestral, care răzbătea din
adâncurile fiinţei ei.
Acum se familiarizaseră unul cu
altul (de acum iarna era pe sfârşite, picurau streşinile domol) ca nişte
animale răbdătoare. Ilarion Chnedrea se întindea pe pat punându-şi o pernă mare
sub ceafă şi discutau ceasuri întregi. Nu-i plăcea gândirea neîncrezătoare a
Donei, când întrau Biblie, îi lipsea ceea ce s-ar numi o interpretare nuanţată,
simbolică. Îi reproşase lucrul acesta de câteva ori, la rândul ei îl rugase să
aibă răbdare până se obişnuieşte cu modul lui de a interpreta Evanghelia. Venise
martie, peticele de zăpadă se mai vedeau numai în dosul gardurilor sau în
partea de nord a zidurilor. Afară se lăsa o seară caldă, plină de mister. O
văzu dintr-o dată însufleţindu-se. Aprinse o lumânare mare.
- Ce-ar fi să nu te
mai duci acasă, să dormi la mine? Vom sta de vorbă până noaptea târziu, tu te
vei culca aici, iar eu în dormitor. Dădu din cap îngândurat. Preoteasa era
obişnuită, în zilele când trebuia să rămână pentru slujba de seară la biserică,
noaptea dormea la stareţ şi venea acasă a doua zi dimineaţa. Dona Roşu
observase expresia lui de tristeţe.
- Dacă ştii că ai
probleme cu soţia, e mai bine să te duci, Lar. Îşi spuneau acum pe numele mic,
cu care se alintă îndrăgostiţii. N-avea grijă, nu e nici o problemă, o linişti
el. Preoteasa e obişnuită să rămân să dorm la stareţ, unde am parohia. Seara
mâncară împreună, încet, tăcuţi, mai spunând fiecare din când în când câte
ceva.
- Asta a fost prima
noastră masă de seară, m-am simţit puţin ca în familie. Îţi sunt recunoscătoare
pentru asta. După ce strânse masa, Ilarion Chendrea se întinse în pat şi se
apucă să citească ziarele şi revistele literare la care era abonată Dona Roşu,
iar ea strângându-şi picioarele, îşi luă croşeta şi se puse pe treabă. Sunetele
bătrânului ceasornic (cu mult timp în urmă preotul Chendrea simţise nevoia să-l
vadă şi-i ceruse voie să intre în dormitorul ei) se auziră mai tare, pline de o
blândeţe ciudată. Nu era un ceasornic CFR, era unul nemţesc, poate dinainte de
primul război mondial, cu o sonerie în formă de goarnă. Dona Roşu îşi mişca
mâinile repede ca şi cum ar fi fost două fiinţe desprinse de fiinţa ei, se
gândi că aşa cum stau acum, ea croşetând şi el citind ziarele, semănau cu o
familie burgheză, plictisiţi de acum de viaţă. Apoi sesiză pacea aceea
specifică familiei, ceva atât de blând şi de emoţionant, că un timp lăsă lucrul
din mână încercând să asculte pacea care susura în jurul ei. În clipa aceea o
privi preotul Chendrea şi i se păru nespus de frumoasă, ca o madonă şi totodată
ca o adolescentă, senzuală, cu carnaţia atât de fină. Spaima crescu în el în timp ce simţurile
treze îi incendiase toată fiinţa. Lăsă revista din mână şi închise ochii.
Doamne, ajută-mă să nu cad în păcat! E atât de frumoasă, cum nu cred că a mai
existat femeie pe pământ ca ea. Din imaginea roşie a fiinţei lui se ridica
vijelios şi puternic gândul că frumuseţea femeii e gândul lui Dumnezeu care-l
cheamă la ea. Un timp rămase nemişcat, ascultându-şi sângele izbind în malurile
tâmplelor. Emoţia i se limpezise, îl străbătea acum dulce, suferitor, ca apa
limpede a unui râu trandafiriu. Se ridică şi se apropie în genunchi de ea.
Femeia îşi ridică faţa mândră, tresărind. Ilarion Chendrea îi mângâie obrazul
şi tâmplele, şi gâtul, şi ea se supuse înfiorată ca un miel care aşteaptă
jertfa. Îi luă capul în palme şi-şi apropie buzele de buzele atât de roşii
parcă ar fi fost pieliţele fine ale unei cireşe, sau ar fi fost lichide. I le
atinse numai, apoi le atinse iar, mânat parcă de o sete ancestrală, apoi i le
sărută lung, până simţi să li se topeşte chipul.
Când o privi îi văzu faţa năucită,
răvăşită. Îşi luă tâmplele în palme şi un timp rămase aşa. Bărbatul rămase şi el împietrit. O văzu ridicându-se, părea
îndârjită şi sigură pe ea. Intră în odaia cealaltă, avu impresia că îi aude
răsuflarea adâncă şi fierbinte. În întunericul celeilalte odăi Dona Roşu îşi
luă capul în mâini, apăsându-şi-l până simţi c-o dor tâmplele, apoi îşi prinse
părul cu degetele încleştate şi trase de el în sus. Încet, încet simţea că-şi
vine în fire. Trase aer adânc în piept şi ieşi în sufragerie. Părea mai
liniştită şi mai obosită, ca şi cum ar fi trecut peste sufletul ei o furtună.
Se rezemă de zid, apoi îşi îndreptă iar umerii.
- Te rog să mă
ierţi, Ilarion, că te-am oprit. Sunt speriată, îmi e teamă că se va întâmpla o
nenorocire cu noi. Te rog să te îmbraci şi să te duci acasă. Vorbise rar, cu o
expresie de milă şi de suferinţă a glasului, dureroasă. Preotul Chendrea rămase
împietrit. Simţi ruşinea cum îi topeşte fiecare celulă ca o baie galbenă, de
acid. Nu înţelegea cum putea să-l dea afară, lucrul acesta îl umilea peste
puterile lui. Nu ea-l chemase cu frumuseţea ei, cu farmecul ei de femeie? Simţi
revolta urcând prin fiinţa lui ca un cutremur. Îi vorbi mânios, abia putând să
se stăpânească. Femeia îl asculta
răbdătoare, primind fiecare vorbă a lui cu capul drept. Când se lăsă tăcerea,
li se auzi un timp respiraţia gâfâită, şuierătoare.
- Omule, nu
înţelegi că suntem în pragul păcatului? Sufletul meu avea nevoie de un prieten,
ţi-am spus de la început lucrul acesta. Ceea ce văzu pe chipul ei în clipa
aceea fu spaima, mai mult decât orice şi lucrul acesta îi domoli furia.
- Dacă Domnul ne-a
dat dragostea asta, înseamnă că El a vrut-o. Se apropie de ea. Şi dacă El a
vrut-o, noi nu putem decât să ne supunem. O vâlvătaie îl orbi, năucindu-l. Văzu
în minte haita roşie a simţurilor sfâşiindu-i carnea. O luă în braţe şi o muşcă
sălbatic. Apoi începu să-i sărute umerii pe care îi văzu deodată ca nişte culmi
încărcate de omăt. Când se mai domoli, văzu că o strivise la pieptul lui, iar
ea se agăţase de braţele lui cu unghiile înfipte în carne. Gândul că dacă
chinul lui nu s-a sfârşit acum, nu se va mai termina niciodată, ameninţându-l
să-şi piardă minţile, i se înfipse ca un piron în creieri. Aşa trebuia să facă.
O luă în braţe şi o ridică în dreptul ochilor. Gândul că sunt oameni se ridică
împotriva Domnului la început furios, apoi blajin. O luă şi o duse în pat, apoi
îngenunche şi se rugă. Când se ridică îi văzu ochii mari de spaimă şi de
aşteptare. Liniştea de pe chipul femeii îl făcu să se oprească în loc.
- Ce vrei să faci,
nu vezi că ţi-ai pierdut minţile? Tăcu. Trase adânc aer în piept şi se ridică
în picioare.
- Dacă se va
întâmpla asta între noi, nu te voi mai putea privi niciodată în ochi. Se
îndepărtă şi intră în odaia ei. Dar el o aştepta prostit, ca o stană în
picioare. Apăru după mult timp. Era albă ca varul. Se priviră muţi.
- Nu ţi-e milă de
mine, femeie, îi auzi vocea scăzută.
- Mergi acasă,
Ilarion, un timp nu trebuie să ne mai vedem.
Mărul lui Adam i se
ridică şi i se coborî ca o bilă.
- Dacă nu putem să
fim ca nişte prieteni şi ca nişte fraţi, amanţi nu vreau să fim. Gândul acesta
mă împietreşte şi mă face să mă cutremur. Femeia îşi luă privirea din ochii lui. O să dorim
după aceea să fim împreună mereu şi nu vreau să-ţi stric casa. Dona Roşu îşi
ridică umerii căzuţi şi-l privi în ochi cu o tristeţe sfâşietoare.
- Noapte bună,
Ilarion. Dumnezeu să te ajute. Şi mergi
la soţia ta, sp ai grijă de ea, auzi. Se-ntoarse oftând şi intră în odaia ei.
Părintele Ilarion Chendrea auzi cheia întorcându-se în broască.
O săptămână a stat în parohia lui. De dimineaţă până seara s-a
rugat în biserică. A postit în toate zilele şi a căutat tot timpul să se
gândească numai la cele sfinte. L-a bătut gândul să meargă în comuna învecinată
să se spovedească preotului, să-i plătească o slujbă pentru păcatul lui. Şi cu
cât căuta să-şi îndepărteze gândul de la ea, cu atât o vedea mai vie şi mai
frumoasă în minte. Începuse să vorbească singur. Vorbea cu Dumnezeu şi cu
stafia ei, aici îşi cerea iertare, aici se revolta. Se trezea apoi furios pe el
şi se ruga să fie iertat. Când a simţit că îşi pierde minţile, a ştiut că tot
la ea îi e salvarea. A luat-o peste câmp, aproape fugind. Când a intrat pe
uliţele şi pe străzile oraşului s-a străduit să meargă cât mai corect, să nu
dea de bănuit nimic oamenilor. A deschis poarta, a urcat scările şi a văzut-o prin
geam aplecată. S-a întors şi a rămas aşa holbându-se la el. Slăbise mult, barba
îi arăta ca o grădină înăbuşită de buruieni, iar ochii îi ardeau vii,
demenţiali în cap.
A intrat şi s-au pomenit amândoi
unul împietrit în faţa celuilalt. Cea care s-a trezit prima a fost femeia. S-a
apropiat de el, bucurându-se.
- Bine că ai venit,
am fost tare speriată, la şcoală s-au întrebat toţi de ce n-ai venit. Îl luă de
mână şi-l aşeză pe scaun.
- Aşează-te, îţi
aduc acum un pahar cu apă. Şi el se aşeză privind-o la fel, cu ochii holbaţi,
cu maxilarul de jos uşor căzut. Bău paharul dintr-o răsuflare.
- Am venit alergând
să te văd, altfel mi-aş fi pierdut minţile. Tăceau amândoi privindu-se. Sunt pe
cale să-mi pierd minţile, femeie. De ce nu înţelegi? Deşi poate mi le-am şi
pierdut. Afară se auzi ţipătul unei sirene. Am căutat să fug, de aceea m-am
închis în biserică şi m-am rugat tot timpul şi cu cât mă rugam, cu atât te
doream şi simţeam nevoia să te văd. Dona Roşu schiţă gestul să se apropie să-l
mângâie, dar rămase înţepenită lângă scaunul pe care-şi proptise mâinile.
- Şi eu ce să fac,
Ilarion? Nu ţi-am spus că te iubesc, că-mi eşti drag ? Că timpul petrecut cu
tine e sărbătoare, iar după ce pleci tu simt zidurile, lucrurile, reci şi
pustii ca un mormânt ? Vorbiseră mai mult
gândurile şi ideile din el, pe care le vorbise singur.
- Ai zis că nu vrei
să fii amanta mea, m-am gândit să mă despart de preoteasă şi să ne căsătorim
după datină. Dona Roşu împietri cu gura întredeschisă. Ea nu se gândise la
lucrul acesta, ea ca femeie singură, umilită de viaţă şi de nenoroc, îşi dorise
în el un prieten cu care să schimbe o vorbă o dată sau de două ori pe săptămână
ca să nu se simtă singură pe lume. Îi mărturisise gândul ei şi el fusese
bucuros şi-i promisese că aşa va fi. Şi acum îl vedea nenorocit şi chinuit de
pofte trupeşti, suferinţă cumplită pe care o trăiesc călugării care n-au
cunoscut în viaţa lor femeia. Îi răspunse calmă că la aşa ceva nici să nu se
gândească.
- Te-ai gândit la gura lumii? Veni lângă el şi-i
luă mâna. Nu, Ilarion. Decât să te despart de nevastă şi de copii, mai bine mă
jertfesc eu. Preotul Chendrea o privi speriat în ochi.
- Cum adică, Dona? Femeia închise ochii şi
expresia de suferinţă îl făcu să-i vadă chipul de piatră.
- O să devin târfa
ta, Ilarion, pentru că asta înseamnă să-ţi fiu amantă. Îşi umezi buzele uscate.
Ţi-am spus că şi eu, ca şi tine, sunt un suflet profund credincios, deşi
credinţele noastre sunt diferite. Dona Roşu îşi lipi obrazul de umărul lui. Te
iubesc şi eu, Ilarion. Săptămâna asta am suferit ca un câine. Îşi ridică faţa
şi-l privi în ochi. Să mai avem răbdare şi vom face precum a vrut Dumnezeu.
Atunci îi veni în minte ideea la care se gândise cât dormise la cântăreţ, idee
care i se strecurase ca un şarpe în conştiinţă, că Dumnezeu îngăduie legătura
cu o femeie, alta decât nevasta cu care este căsătorit în faţa lui, dacă
legătura cu femeia respectivă este
sinceră şi curată. În cazul acesta nu poate fi vorba de preacurvie şi nici de păcat.
Îi spuse gândul care-l obseda de atâta timp şi ea îl asculta atentă, cu o
tristeţe străvezie pe chip. Se ridică de lângă el şi se plimbă gânditoare prin
faţa ferestrei. Şi dacă există această portiţă, cum vom face şi cum vom trăi
împreună şi lumea ce va zice? Preotul Ilarion Chendrea se ridică trist şi
gânditor şi veni în faţa ei. O strânse la piept şi o sărută pe frunte.
- Vom face aşa femeie: ne vom căsători în faţa
icoanei Maicei Domnului, aici în casa ta, nu la biserică. Îi voi spune nevestei
mele şi ea n-o să se împotrivească, deşi nu cred că nu va suferi. Cu ştirea ei
o noapte sau două pe săptămână le voi petrece cu tine, iar lumea vorbească ce
vrea, până la urmă ne va uita. Dona Roşu îşi continuă gânditoare plimbarea,
muşcându-şi buzele. Parcă era bine aşa şi nici ea nu se simţea vinovată în faţa
lui Dumnezeu. Închise ochii şi-şi ridică
fruntea în sus, ca şi cum ar fi urlat. Se rugă în gând să fie iertată şi să-i
ajute Dumnezeu. După ce termină se întoarse spre el. - Aşa vom face, precum
spui tu, Ilarion. Acum hai să-ţi pun să mănânci, trebuie să fii tare obosit.
Merse în odaia care servea de bucătărie. Puse mâncarea la încălzit. Se aşeză pe
un scaun să aştepte. Vedea parcă şi mai limpede că aceasta e cea mai bună cale.
Puse mâncarea în farfurie, tăie pâinea şi le puse pe o tavă. Veni cu ea în
sufragerie, aşeză tava pe masă, îi ură poftă bună şi rămase în picioare lângă
el.
Preotul Chendrea se apucă să mănânce
cu poftă. Se aşeză şi ea la masă, îi auzea fălcile mâncând sănătos, şi zgomotul
lor avu impresia că umple dintr-o dată casa de viaţă şi de o forţă neobişnuită.
În clipa aceea simţi ea că este nevasta lui, iar el este bărbatul ei. O bucurie
ciudată, moleşitoare îi cuprinse trupul. Când termină de mâncat părintele
Chendrea se ridică în picioare ca şi cum ar fi fost grăbit. O luă de mână.
- Acum o să facem
ce avem de săvârşit. Femeie sfântă, dragoste ca un blestem. Chipul Donei Roşu
se însufleţi devenind fericit, plin de pete roşii.
- Nu credeam că
eşti atât de nebun. Eşti preot păgân, omule, murmură femeia cu chipul iluminat
de un zâmbet. Ilarion Chendrea o trase spre el şi o sărută. Nici acum nu-mi
vine să cred că o să fiu măritată, deşi în timp ce mâncai m-am simţit nevasta
ta.
Profesoara zâmbi
larg, descoperindu-şi dinţii galbeni, uşor cariaţi.
- Realmente m-am
simţit nevasta ta şi e un sentiment tulburător. Parcă mi-e frică. Brrr! Dona
Roşu îşi tremură umerii. Ilarion Chendrea caută din ochi icoana pe care o ştia
bătută în colţ. Îngenunche, trăgând-o după el şi pe ea. Apoi începu să murmure
slujba pe care o citea în faţa altarului în momentul când punea pirostiile
tinerilor căsătoriţi pe cap. Rostea cuvintele repede şi apăsat, cu ochii uşor
închişi.
Dona Roşu îşi plecă şi ea umerii în
faţă, sprijinindu-se în mâini cum făcuse el. Încerca să se roage în ebraică,
însă murmurul cuvintelor lui îi distrase atenţia şi fu obligată să ia
rugăciunea de la cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu