sâmbătă, 27 septembrie 2014

IMAGINI DE LA CONCURSUL DE FOTOGRAFIE "SOFIA VRABIE"









REZULTATELE CONCURSULUI DE FOTOGRAFIE"SOFIA VRABIE"

Premiile au fost acordate pe baza punctajelor obţinute din voturile celor 39 de invitaţi care au votat. FELICITĂRI CÂŞTIGĂTORILOR!

PREMIUL I
VULPE  ANA






PREMIUL II
CARAMAN  OLIMPIU
PREMIUL III
TÂRNĂ  LIVIU
MENŢIUNE I
MITU  MIOARA
MENŢIUNE II
POPA VALENTINA
MENŢIUNE SPECIALĂ
TĂNASE  DOBRIŢA
CALENDARUL "TULCEA ÎNTRE APE ŞI CER" 

Acest calendar a fost editat pe baza fotografiilor alese de echipa de implementare a proiectului, dintre cele prezentate de către candidaţi pentru concurs.

COPERTA


IANUARIE



FEBRUARIE


MARTIE 


APRILIE

 MAI


IUNIE
IULIE


AUGUST


SEPTEMBRIE


OCTOMBRIE


 NOIEMBRIE


DECEMBRIE




miercuri, 17 septembrie 2014

EXPOZIŢIA ŞI CONCURSUL DE FOTOGRAFIE “SOFIA VRABIE”







EXPOZIŢIA ŞI CONCURSUL DE FOTOGRAFIE “SOFIA  VRABIE”


După rumoarea cu care dimineaţa zilei de 15 septembrie 2014 a marcat sărbătorirea noului început de an şcolar, calmul unei amiezi de toamnă caldă s-a înstăpânit peste oraş, dând impresia că lucrurile au intrat deja pe făgaşul normal şi că, pentru o vreme, nimic nou nu ne va mai putea surprinde. Şi totuşi, către seară atmosfera s-a reînsufleţit şi sala de la etajul I al Casei Avramide a devenit aproape neîncăpătoare când – de data aceasta – o altă generaţie a venit pentru a participa la lansarea evenimentului central al proiectului „Phoenix”, organizat de Asociaţia „Seniori în acţiune” şi anume, expoziţia de fotografie „Sofia Vrabie”.
Asociaţia „Seniori în acţiune”, înfiinţată în ianuarie 2014, are ca obiectiv promovarea conceptului de îmbătrânire activă şi urmăreşte să ajute la creşterea calităţii vieţii persoanelor de vârsta a treia, oferindu-le posibilitatea de a-şi asuma un rol mai activ în viaţa socială, de a învăţa sau a-şi dezvolta noi abilităţi, noi interese, de a creşte gradul de coeziune socială şi nu în ultimul rând, de a promova imaginea oraşului, a judeţului Tulcea şi a oamenilor săi.
Purtând – deloc întâmplător – numele legendarei păsări care renaşte din propria-i cenuşă, proiectul a avut drept grup ţintă persoanele de vârsta a 3 a din municipiul Tulcea (estimându-se iniţial un număr de 35 de participanţi), dar indirect el s-a adresat şi întregii comunităţii, având în vedere sensibilizarea acesteia în a manifesta o atitudine de solidaritate, de suport social pentru generaţia mai vârstnică şi a o sprijini în a-şi menţine un rol mai în activ în viaţa socială, în acest fel contribuind la diminuarea tendinţelor tot mai accentuate de atomizare şi de fragmentare observate în ultimii ani în societatea românească.
Expoziţia – cu toate că este doar la prima ediţie - a reuşit să stârnească interesul şi aprecierile celor prezenţi la lansare. În urma selecţiei realizate de către colaboratorul proiectului - renumitul şi inimosul  profesor Petru Şolcă - dintre toate fotografiile prezentate de concurenţi, au fost expuse cele mai bune 157. Purtând numele Sofiei Vrabie (22.09.1928 – 29.10.2012), expoziţia se doreşte a fi şi un omagiu adus celei care a demonstrat că un om cu adevarat viu sfinţeşte locul cu iubirea sa şi nicidecum altfel. Simplă şi firavă în aparenţă, Sofia Vrabie s-a dovedit a fi totuşi, de-a lungul vieţii sale, puternică precum imortelele ce înfrumuseţează pământul dobrogean, imortele pe care le-a iubit şi care i-au devenit într-un anume fel şi într-o anumită împrejurare, model de viaţă. Şi pentru că prin felul în care s-a implicat în viaţa socială, mereu dornică de a învăţa ceva nou şi gata de a împărtăşi oricui dorea să o asculte câte ceva din priceperea şi cunoştinţele sale, pentru că a iubit cu adevărat pământul Dobrogei, a rămas ca un adevărat model în amintirea celor care au reuşit să o cunoască.
 În cuvântul de deschidere al expoziţiei, câteva din gândurile şi aspiraţiile Sofiei Vrabie au putut fi făcute cunoscute publicului, prin intermediul interviului pe care aceasta l-a acordat Taniei Nicolescu, nu cu multă vreme înainte de a ne părăsi.
Dar dintotdeauna mi-a plăcut Tulcea, am studiat-o de la întemeierea ei şi până azi, am făcut fotografii, am auzit poveştile ei... Am învăţat că în viaţă nu trebuie să priveşti jumătatea goală a sticlei, că nu trebuie să-ţi faci probleme din toate necazurile, că soarele nu trebuie să apună peste supărarea ta. Aceasta a fost Sofia Vrabie...
După un slideshow  de prezentare a oraşului Tulcea, realizat şi cu ajutorul fotografiilor celor 38 de concurenţi, au fost anunţate data şi condiţiile evenimentului aşteptat de cu nerăbdare toţi participanţii (dar şi de suporterii acestora), şi anume concursul de fotografie. Acesta, va avea loc în data de 26.09.2014, orele 17.30, la Casa Avramide şi va fi jurizat chiar de către invitaţi. Graţie generozităţii celor ce au sponsorizat evenimentul organizat de asociaţia „Seniori în acţiune”, concurenţii care au realizat cele mai bune fotografii vor fi premiaţi. În afara premiilor – care vor consta în şase aparate foto - toţi concurenţii, dar şi  membrii asociaţiei, sponsorii şi invitaţii, vor primi calendarul „Tulcea între ape şi cer” . Acesta - editat pentru anul 2015 - este ilustrat cu imagini ale oraşului, surprinse de neaşteptat de talentaţii participanţi ai concursului şi realizate cu sprijinul de nepreţuit al colaboratorilor noştri, Oana Avram şi Petru Şolcă. Vă aşteptăm alături de noi în acest sfârşit de septembrie, tineri şi vârsnici, să ne bucurăm împreună!





Imagini de la lansarea expoziţiei de fotografie "Sofia Vrabie"







sâmbătă, 13 septembrie 2014

DILEMA



DILEMA

Clipele, aerul căpătaseră consistenţa melasei şi vara îşi târa alene trupul de iguană pe străzile oraşului, etalându-şi splendidele culori, sub privirile indiferente ale trecătorilor toropiţi de căldură. Sclipirea de şiş a luminii dezghioca totul, până la ultima fibră, până la albul osului, nelăsând pe nicăieri vreo umbră de îndoială. Pe terasele înşirate ca mărgelele pe aţă de-a lungul fiecărei străzi, locurile de la mesele aşezate sub umbrarele dinspre care răsuna muzică, erau înţesate de figuri ce păreau a fi aduse din muzeul figurilor de ceară. Răsturnaţi pe spate sau sprijiniţi pe coate, ca şi cum coloana lor vertebrală ar fi riscat în orice clipă să se frângă fără de sprijin, cu privirile aţintite pe paharele din faţă sau fixate pe smartpfone-uri, îşi mai ridicau din când în când molatec pleoapele, aruncând câte o privire absentă trecătorilor. Păreau a fi rămas încremeniţi în aşteptarea unui eveniment ce uită să se mai întâmple. Înfruntând zăduful zilei, pe trotuare continua să se scurgă şuvoiul de oameni. Cu multe spinări încovoiate, mulţi paşi şovăielnici şi călcături legănate, greoaie.
Cu toate acestea, nimeni nu părea să fi observat ce se întâmpla în jur. Şi cum ar fi putut observa ceva, când plămânii tuturor se opinteau în încercarea de a absorbi puţinul oxigen din atmosfera rarefiată, iar trupurile moleşite păreau a-şi fi dorit să se prelingă, pentru a se putea strecura sub fărâma unei umbre.
La început, au fost doar câteva informaţii răzleţe, care s-au pierdut nebăgate în seamă de nimeni, în noianul ştirilor fierbinţi; se închideau rând pe rând cabinetele stomatologice. Singură în apartamentul în care lumina lăsase locul întunericului ce adusese cu sine şi o boare de răcoare, Letiţia moţăia pe canapea, cu o compresă udă peste tâmplele ce încă-i zvâcneau dureros, încercând să se relaxeze după o zi trepidantă, la limanul căreia reuşise în sfârşit, să ajungă.
Sonorul televizorului era dat la minim şi totuşi informaţia, prin ineditul său, îi atrăsese atenţia.” Ia te uită... mormăi ea pentru sine, surprinsă:  “aş fi înţeles dacă ar fi fost vorba de farmacii sau bănci, că prea s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, şi-apoi câţi şi cine să se mai împrumute, sau câte hapuri de tot felul să mai înghiţi, doar pentru a putea să supravieţui în ziua de azi? Dar chiar cabinetele stomatologice... Oare de ce se închid?” – se întrebă ea şi în timp ce încerca să găsească o explicaţie fenomenului, urma unui zâmbet îi încolţi în colţul gurii. “Te pomeneşti că stomatologii ăştia care îţi dau impresia că sunt prinşi într-o buclă atemporală şi nu înţeleg deloc cât de mari şi cât de greu de plătit sunt pentru cei mai mulţi preţurile pe care le practică ei, au fost până la urmă constrânşi de criză să vină şi cu picioarele pe pământ şi în timpul prezent, însă nemulţumiţi fiind de constatarea că nu mai curge şi neacceptând în ruptul capului să lucreze doar pentru ceea ce pică, s-or fi decis şi ei să plece. Precum căpşunarii”. Rămase un timp pe gânduri, încercând să-şi imagineze cam ce va putea vedea în scurt timp în jurul său, după ce vor pleca stomatologii, când şi aşa, în ultimii ani putuse observa din ce în ce mai des, gurile tot mai ştirbe.
“Hmm, ciclică mai este şi istoria asta... Probabil că la fel ca-n vremurile străvechi, oamenii se vor descurca şi fără stomatolog, mulţumindu-se cumva, doar să-şi extragă ceea ce-i deranjează prea tare... sau poate că se vor adapta vremurilor şi ajungând la concluzia că este mai ieftin să previi decât să tratezi, vor începe să folosească mai des pasta şi periuţa de dinţi şi astfel nu vom mai fi - aşa cum anunţă mereu la ştiri - în topul ţărilor cu consum minim de produse de igienă orală. Mai ştii?” – se întrebă ea în timp ce somnul începuse să-i dea târcoale. Dar... dacă? Ipoteza apărută pe neaşteptate asemeni unui far străpungând bezna nopţii, o luase prin surprindere. Da’ tocmai pentru că omul este o fiinţă adaptabilă, aşa cum în funcţie de nevoile sale şi-a dezvoltat la mână un deget opozabil pentru a putea apuca mai bine, ar putea - pentru a muşca mai cu nădejde, aşa cum vremurile par să o ceară cu insistenţă – să-şi dezvolte canini ca de lup...
Şi cât de benefic ar putea fi până la urmă, impactul acestei adaptări, asupra vieţii sociale. Să vezi atunci cum s-ar mai strecura unii pe lângă alţii cu gesturi delicate, ca şi cum ar executa un menuet, pentru că o apropiere mai vijelioasă, s-ar putea asemăna cu încălcarea brutală a teritoriului personal şi ar declanşa automat, dezvelirea caninilor. Mari, tăioşi, sclipitori! Nici nu s-ar mai ajunge la tonurile acute ale certurilor aprige, ce zgârie timpanele vecinilor; un mârâit în surdină ar fi semnalul mai mult decât suficient, pentru a opri la timp orice acţiune neinspirată, care aidoma unei buturugi mici este totdeauna numai bună spre a răsturna, nu doar carul cel mare... Privind în jur, nu e deloc greu de observat cum scânteia zâzaniei se aprinde cu uşurinţă din nimic şi apoi arde totul în vâlvătăi. Atâtea şi atâtea vorbe aprinse ca iasca care zboară pretutindeni, în pieţe, tramvaie, ziare, emisiuni şi luând locul argumentelor, ard, pârjolesc, mutilează, produc atâtea conflicte care escaladează până la războaie...
Se pare că graiul articulat, vorbele, în loc să-l ajute pe om, au devenit călcâiul vulnerabil, slăbiciunea lui. Şi ce spectacol babuinic mai este slăbiciunea omului! Pe când lupul... ehei, lupul, da, are demnitate Dar de unde-i vine oare omului această slăbiciune? Gândurile Letiţiei derulau cu repeziciune imaginile zilelor trecute, până când stop-cadrul se fixă pe imaginea spinărilor de ceară, observate până atunci de atâtea ori, dar căreia nu-i acordase vreodată semnificaţie. Cum de nu realizase oare că omul se transformă, se metamorfozează treptat, când văzuse cum în jur tot mai mulţi păreau să fie cei ce nu mai puteau conta prea mult pe suportul propriei coloane vertebrale sau pe picioare şi se deplasau din ce în ce mai dificil? Ba, chiar undeva, văzuse o ştire că o familie întreagă, nu se mai putea deplasa deloc în poziţie verticală. Să fi fost oare, primele semne ale unei regresii treptate?
Îi trecură prin minte cu repeziciune câteva din cauzele posibile ale transformării ireversibile, ştiind că funcţia creează organul şi că ceea ce este nefolosit se atrofiază, sau că folosit inadecvat sau în exces se transformă, dar gândul la urmările imediate ale metamorfozei o făcu să renunţe la a mai explora cauzele. Ideea că probabil pentru a compensa cumva slăbiciunea apărută – spinarea ceroasă – ar putea avea ca urmare dezvoltarea altui organ, o acapară. Şi ce anume i-ar putea oferi oare sprijin celui cu spinare ceroasă, dacă nu cumva tot... tot...
Aproape adormită, făcu un efort şi imaginea unei morse înfigându-şi colţii în sol pentru a se putea sprijini mai bine în încercarea sa de a se căţăra, târându-şi undeva mai sus, trupul greoi, i se agăţă de retină. Aşadar tot ei, dinţii, erau salvarea. Poate că nu era deloc întâmplătoare închiderea cabinetelor stomatologice şi fenomenul chiar se petrecea, aşa, în plină zi, pe nevăzute. Rămase pe gânduri, neştiind dacă să se bucure sau să se întristeze. Oare fenomenul era o evoluţie, sau doar o involuţie? Se concentră asupra dilemei încercând să găsească răspunsul pe care-l simţea pe aproape, asemeni unui fluture aşezat pe o floare... Încă, încă puţin... Din fereastră, luna, ca ochiul unui sfinx o ţintuia în tăcere şi sub privirea sa hipnotică, respiraţia îi deveni din ce în ce mai uşoară, până când, desprinzându-se lin ca într-un zbor, se cufundă într-un somn adânc, lăsând dilema fără răspuns.
Tania Nicolescu




PREGĂTIRI PENTRU LANSAREA EXPOZIŢIEI DE FOTOGRAFIE