DILEMA
Clipele, aerul căpătaseră consistenţa melasei şi vara îşi
târa alene trupul de iguană pe străzile oraşului, etalându-şi splendidele
culori, sub privirile indiferente ale trecătorilor toropiţi de căldură.
Sclipirea de şiş a luminii dezghioca totul, până la ultima fibră, până la albul
osului, nelăsând pe nicăieri vreo umbră de îndoială. Pe terasele înşirate ca
mărgelele pe aţă de-a lungul fiecărei străzi, locurile de la mesele aşezate sub
umbrarele dinspre care răsuna muzică, erau înţesate de figuri ce păreau a fi
aduse din muzeul figurilor de ceară. Răsturnaţi pe spate sau sprijiniţi pe
coate, ca şi cum coloana lor vertebrală ar fi riscat în orice clipă să se
frângă fără de sprijin, cu privirile aţintite pe paharele din faţă sau fixate
pe smartpfone-uri, îşi mai ridicau din când în când molatec pleoapele, aruncând
câte o privire absentă trecătorilor. Păreau a fi rămas încremeniţi în
aşteptarea unui eveniment ce uită să se mai întâmple. Înfruntând zăduful zilei,
pe trotuare continua să se scurgă şuvoiul de oameni. Cu multe spinări
încovoiate, mulţi paşi şovăielnici şi călcături legănate, greoaie.
Cu toate acestea, nimeni nu părea să fi observat ce se
întâmpla în jur. Şi cum ar fi putut observa ceva, când plămânii tuturor se
opinteau în încercarea de a absorbi puţinul oxigen din atmosfera rarefiată, iar
trupurile moleşite păreau a-şi fi dorit să se prelingă, pentru a se putea
strecura sub fărâma unei umbre.
La început, au fost doar câteva informaţii răzleţe, care
s-au pierdut nebăgate în seamă de nimeni, în noianul ştirilor fierbinţi; se
închideau rând pe rând cabinetele stomatologice. Singură în apartamentul în
care lumina lăsase locul întunericului ce adusese cu sine şi o boare de
răcoare, Letiţia moţăia pe canapea, cu o compresă udă peste tâmplele ce încă-i
zvâcneau dureros, încercând să se relaxeze după o zi trepidantă, la limanul
căreia reuşise în sfârşit, să ajungă.
Sonorul televizorului era dat la minim şi totuşi
informaţia, prin ineditul său, îi atrăsese atenţia.” Ia te uită... mormăi ea
pentru sine, surprinsă: “aş fi înţeles
dacă ar fi fost vorba de farmacii sau bănci, că prea s-au înmulţit ca
ciupercile după ploaie, şi-apoi câţi şi cine să se mai împrumute, sau câte
hapuri de tot felul să mai înghiţi, doar pentru a putea să supravieţui în ziua
de azi? Dar chiar cabinetele stomatologice... Oare de ce se închid?” – se
întrebă ea şi în timp ce încerca să găsească o explicaţie fenomenului, urma
unui zâmbet îi încolţi în colţul gurii. “Te pomeneşti că stomatologii ăştia
care îţi dau impresia că sunt prinşi într-o buclă atemporală şi nu înţeleg
deloc cât de mari şi cât de greu de plătit sunt pentru cei mai mulţi preţurile
pe care le practică ei, au fost până la urmă constrânşi de criză să vină şi cu
picioarele pe pământ şi în timpul prezent, însă nemulţumiţi fiind de
constatarea că nu mai curge şi neacceptând în ruptul capului să lucreze doar
pentru ceea ce pică, s-or fi decis şi ei să plece. Precum căpşunarii”. Rămase
un timp pe gânduri, încercând să-şi imagineze cam ce va putea vedea în scurt
timp în jurul său, după ce vor pleca stomatologii, când şi aşa, în ultimii ani
putuse observa din ce în ce mai des, gurile tot mai ştirbe.
“Hmm, ciclică mai este şi istoria asta... Probabil că la
fel ca-n vremurile străvechi, oamenii se vor descurca şi fără stomatolog,
mulţumindu-se cumva, doar să-şi extragă ceea ce-i deranjează prea tare... sau
poate că se vor adapta vremurilor şi ajungând la concluzia că este mai ieftin
să previi decât să tratezi, vor începe să folosească mai des pasta şi periuţa
de dinţi şi astfel nu vom mai fi - aşa cum anunţă mereu la ştiri - în topul
ţărilor cu consum minim de produse de igienă orală. Mai ştii?” – se întrebă ea în timp ce somnul începuse
să-i dea târcoale. Dar... dacă? Ipoteza apărută pe neaşteptate asemeni unui far
străpungând bezna nopţii, o luase prin surprindere. Da’ tocmai pentru că omul
este o fiinţă adaptabilă, aşa cum în funcţie de nevoile sale şi-a dezvoltat la
mână un deget opozabil pentru a putea apuca mai bine, ar putea - pentru a muşca
mai cu nădejde, aşa cum vremurile par să o ceară cu insistenţă – să-şi dezvolte
canini ca de lup...
Şi cât de benefic ar putea fi până la urmă, impactul
acestei adaptări, asupra vieţii sociale. Să vezi atunci cum s-ar mai strecura
unii pe lângă alţii cu gesturi delicate, ca şi cum ar executa un menuet, pentru
că o apropiere mai vijelioasă, s-ar putea asemăna cu încălcarea brutală a
teritoriului personal şi ar declanşa automat, dezvelirea caninilor. Mari,
tăioşi, sclipitori! Nici nu s-ar mai ajunge la tonurile acute ale certurilor
aprige, ce zgârie timpanele vecinilor; un mârâit în surdină ar fi semnalul mai
mult decât suficient, pentru a opri la timp orice acţiune neinspirată, care
aidoma unei buturugi mici este totdeauna numai bună spre a răsturna, nu doar
carul cel mare... Privind în jur, nu e deloc greu de observat cum scânteia
zâzaniei se aprinde cu uşurinţă din nimic şi apoi arde totul în vâlvătăi.
Atâtea şi atâtea vorbe aprinse ca iasca care zboară pretutindeni, în pieţe,
tramvaie, ziare, emisiuni şi luând locul argumentelor, ard, pârjolesc,
mutilează, produc atâtea conflicte care escaladează până la războaie...
Se pare că graiul articulat, vorbele, în loc să-l ajute pe
om, au devenit călcâiul vulnerabil, slăbiciunea lui. Şi ce spectacol babuinic
mai este slăbiciunea omului! Pe când lupul... ehei, lupul, da, are demnitate
Dar de unde-i vine oare omului această slăbiciune? Gândurile Letiţiei derulau
cu repeziciune imaginile zilelor trecute, până când stop-cadrul se fixă pe
imaginea spinărilor de ceară, observate până atunci de atâtea ori, dar căreia
nu-i acordase vreodată semnificaţie. Cum de nu realizase oare că omul se
transformă, se metamorfozează treptat, când văzuse cum în jur tot mai mulţi
păreau să fie cei ce nu mai puteau conta prea mult pe suportul propriei coloane
vertebrale sau pe picioare şi se deplasau din ce în ce mai dificil? Ba, chiar
undeva, văzuse o ştire că o familie întreagă, nu se mai putea deplasa deloc în
poziţie verticală. Să fi fost oare, primele semne ale unei regresii treptate?
Îi trecură prin minte cu repeziciune câteva din cauzele
posibile ale transformării ireversibile, ştiind că funcţia creează organul şi
că ceea ce este nefolosit se atrofiază, sau că folosit inadecvat sau în exces
se transformă, dar gândul la urmările imediate ale metamorfozei o făcu să renunţe
la a mai explora cauzele. Ideea că probabil pentru a compensa cumva slăbiciunea
apărută – spinarea ceroasă – ar putea avea ca urmare dezvoltarea altui organ, o
acapară. Şi ce anume i-ar putea oferi oare sprijin celui cu spinare ceroasă,
dacă nu cumva tot... tot...
Aproape adormită, făcu un efort şi imaginea unei morse
înfigându-şi colţii în sol pentru a se putea sprijini mai bine în încercarea sa
de a se căţăra, târându-şi undeva mai sus, trupul greoi, i se agăţă de retină.
Aşadar tot ei, dinţii, erau salvarea. Poate că nu era deloc întâmplătoare
închiderea cabinetelor stomatologice şi fenomenul chiar se petrecea, aşa, în
plină zi, pe nevăzute. Rămase pe gânduri, neştiind dacă să se bucure sau să se
întristeze. Oare fenomenul era o evoluţie, sau doar o involuţie? Se concentră
asupra dilemei încercând să găsească răspunsul pe care-l simţea pe aproape,
asemeni unui fluture aşezat pe o floare... Încă, încă puţin... Din fereastră,
luna, ca ochiul unui sfinx o ţintuia în tăcere şi sub privirea sa hipnotică, respiraţia
îi deveni din ce în ce mai uşoară, până când, desprinzându-se lin ca într-un
zbor, se cufundă într-un somn adânc, lăsând dilema fără răspuns.
Tania Nicolescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu