TURIST SAU CĂLĂTOR
„Dacă
– scria Gabriel Garcia Marquez în celebra sa „Scrisoare de rămas bun”, cunoscută și sub numele de „Păpușa de cârpă” - pentru un moment Dumnezeu ar putea uita că sunt o păpuşă de cârpă şi
mi-ar da drept cadou o bucăţică de viaţă, aş profita de ea cât mai mult
posibil. Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou încă puţină viaţă – m-aş îmbrăca cu
simplitate, m-aş lungi pe burtă pe pământ, lipindu-mi de el nu numai corpul ci
şi sufletul. Aş dormi puţin, aş visa mai mult, ştiind că pentru fiecare minut
în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumină (…) Ziua de mâine
nu este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Nu mai aştepta, acţionează acum,
pentru că s-ar putea ca „mâine” să nu mai vină niciodată şi cu siguranţă, vei
regreta ziua în care nu ţi-ai făcut timp…”.
Iar cine citește această scrisoare, nu poate
să nu rămână impresionat și aruncând o privire asupra vieții sale, să nu decidă
o eventuală schimbare, cu privire la felul în care va decurge ea în anii ce
i-au mai rămas. De aceea, și o mică parte dintre seniorii noștri, au decis de
câțiva ani, că este mai bine să adauge viață anilor lor, decât să se
concentreze doar pe a adăuga ani, vieții. De ce doar o mică parte? Pentru că ei
sunt cei care au înțeles din timp că, pregătirea pentru bătrânețe trebuie să
înceapă de timpuriu, întrucât:
„O viață lipsită de sens până la 65 de ani, nu
va deveni dintr-o dată plină, atunci când te pensionezi"(
Dwight L. Moody).
Și
așa au început – printre alte activități - călătoriile noastre, mai întâi prin
județ, apoi tot mai departe. Căci explorarea prin călătorii, este în esența
omului. Iar a călători, înseamnă a
cunoaște, a fi deschis la nou, a explora și a descoperi, a învăța și a te
bucura, a visa și a te confrunta cu situații noi, a te adapta găsind alte
soluții, a interacționa cu persoane necunoscute, a-ți depăși limitele și
astfel, prin noile experiențe, a-ți crește tot mai mult, încrederea în sine. „O călătorie este mai mult decât o vizită a
obiectivelor turistice; e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață” -
spunea Mary Ritter Beard(istoric american). Și apoi, se spune că vom ajunge să
regretăm mai mult lucrurile pe care nu le-am făcut, decât cele pe care le-am
făcut, chiar dacă, uneori, nu au ieșit chiar așa am sperat. De aceea, ne-am
pregătit din timp cu harți și informații despre traseul ales și obiectivele pe
care doream să le vizităm și vaccinați, al pornit la drum către Georgia,
cunoscută în vechime sub denumirea de Iberia, unul din primele state din lume
convertite la creștinism. Se spune că în vestul Georgiei, denumit în trecut
Colchida, Iason și argonauții săi au căutat lâna de aur. De fapt, așa cum îmi
aminteam dintr-o călătorie anterioară în Georgia, pentru a-ți simți sufletul
plin de bucurie, aici nu trebuie să vii cu scopul de a căuta la rândul tău și a
găsi lâna de aur, căci aproape tot ce te înconjoară, peisajele, oamenii plini
de amabilitate, condițiile de cazare, mâncarea - mai puțin felul lor haotic de
a conduce pe șoselele modernizate și încă în plin proces de extindere și
modernizare – te vor face să te simți bine. Așa că nu este de mirare că
Georgia, are de cca. patru ori mai mulți turiști decât propria populație,
turismul și agricultura(în special viticultura) fiind baza economiei sale. „Călătoria - spunea Mark Twain - este fatală
prejudecății, bigotismului și îngustimii minții, și, din această pricină, mulți
din oamenii noștri au mare nevoie de ea. Viziunile largi, generoase, caritabile
despre oameni și lucruri nu pot fi obținute vegetând într-un mic ungher al
pământului toată viața”.
Dar,
aici ar trebui să facem și o precizare: de călătorit, călătoresc mulți, însă nu
toți sunt călători ci mai degrabă – și poate cei mai mulți - sunt turiști.
Turistul, spre deosebire de călător, este pasiv, așteaptă „să i se mestece
posmagul”, adică doar să primească mură-n gură totul, nu-i place să fie
surprins de o noutate, el nu explorează ci doar vizitează, bifând obiectivele
surprinse în cât mai multe selfi-uri(în care nu obiectivul turistic este prim-planul
ci… ați ghicit, efemera și deseori insignifianta sa imagine), el se așteaptă să
i se dea informația, să fie condus, dirijat, principala sa preocupare este de
achiziționa și a se reîntoarce cu valizele burdușite pentru a putea arăta…
lucruri, pe când călătorul caută să exploreze, să cunoască, să aibă parte de
experiențe noi, de contactul cu alți oameni, de la care să mai învețe câte
ceva. Geanta lor de călătorie este mai degrabă memoria – unealta cu ajutorul
căreia vor oferi și altora informații. Din fericire, vârsta aduce unora dintre
noi, suficientă înțelepciune pentru a putea alege să devenim călători și nu
doar turiști. Căci plecăm în călătorie pentru a reveni nu cu lucruri pe care să
le arătăm, ci cu amintiri pe care să le împărtășim și altora.
Așadar,
am plecat spre sfârșitul lunii mai, pe la amiaza unei zile ploioase, înfofoliți
în pelerine și am aterizat dis-de-dimineață în Tbilisi. După ce ne-am lăsat
bagajele la hotel(checkin-ul era pe ora 14) am sunat după două taxiuri, care să
ne ducă în centrul orașului, urmând a găsi firme de turism local pe care ne
doream să le angajăm pentru excursiile din următoarele zile. Era o zi însorită
și deja cald. Orașul, spre surprinderea noastră, părea pustiu. Doar dulăi mari,
toți microcipați și blânzi, ne urmau adulmecându-ne, în speranța de a primi
ceva de mâncare. Oamenii erau rari pe stradă. Credeam că este consecința
pandemiei(Georgia era în zonă roșie când am pornit în excursie), însă mai
târziu am aflat că la ei, serviciile încep de la ora 10. Am tot mers, am
fotografiat, am găsit vechile agenții aflate pe bulevard, dar păreau
părăsite(dăduseră faliment?), deja eram obosiți, nemâncați, când am zărit pe
treptele unei clădiri ce părea a fi o instituție, doi oameni și am intrat în
vorbă cu ei spunându-ne păsul și exprimându-ne mirarea că nu găsim agenții de
turism(in Tbilisi se vorbește în mod curent rusa dar și engleza, mai ales la
hoteluri). Foarte amabili, ne-au arătat în imediata apropiere un microbuz de 7
locuri(Ford) care avea sub parbriz un afiș cu obiectivele turistice și prețul
până la ele). Mai mult, s-a oferit să sune chiar el proprietarul, care a apărut
în scurt timp și chiar a pornit în căutarea acelora dintre noi, care, lăsându-i
pe cei mai obosiți să-l aștepte pe băncuțele unui scuar din apropiere,
plecaserăm să încercăm să mai găsim și alte oferte. Însă oferta primită a fost
tentantă și am acceptat-o. Nu am regretat. Proprietarul, foarte informat cu
privire la obiectivele, ne-a condus imediat la un restaurant din apropiere unde
am avut dificultăți în a alege dintre ispititoarele feluri de mâncare oferite(
și-n în cantitate greu de dovedit), dar foarte gustoase. Am încercat diverse
feluri: khachapuri, odjakhuri, șașlâk –
adică, prima fiind o
lipie sub formă de bărcuță, coaptă într-un vas de lut, cu ou, unt și brânză în
interior,iar
a doua, conține carne de porc cu cartofi condimentați și picanți
Ni s-au oferit mai multe sortimente de
limonade(pară, tarhon, lămâie) pe care le-am degustat cu plăcere, surprinși de
savoarea lor. Apoi ne-am întors la mașină și am încercat să vizităm câteva
obiective. Pentru început, Lacul Broaștelor țestoase – denumit astfel pentru
forma sa, ca de carapace - un loc de
agrement deja căutat, întrucât soarele începuse să dogorască, apoi ne-a condus
în apropierea Panteonului, situat pe muntele Mtațminda – adică muntele sfânt, aflat
la peste 700 de metri deasupra orașului - spre care am urcat pe jos, toropiți
de căldură – pentru a vedea unde sunt înmormântate celebritățile gruzine, scriitori, compozitori(printre ele și mama lui
Stalin) primul președinte al Georgiei Zviad Gamsakhurdia, sau
Prințesa georgiană Nino Chavchavadze), însă despre identitatea lor (numele erau
scrise doar în gruzină) ne-a dat informații una dintre vânzătoarele chioșcului
de suveniruri(cu prețuri cam piperate), care ne-a spus în limba rusă cine sunt.
. Apoi, admirând de sus panorama orașului, am observat și
un balon, despre care am aflat că este în apropierea centrului vechi și că putem face fotografii ale orașului de la 150
de metri. Ne-am spus(unii dintre noi) că nu putem rata ocazia, mai ales că, în urmă cu un an, acest balon nu exista. Zis și făcut.
Apoi, cu toate că dorința noastră de a
vedea cât mai multe dintre obiectivele fixate dinainte era mare, oboseala și-a
spus cuvântul și am ales să mergem să ne odihnim la hotel, pentru a putea
aborda cu forțe proaspet, următoarele obiective, având în vedere faptul că,
Georgia fiind pe atunci în zonă roșie, trebuia să plecăm devreme pentru a ne
putea întoarce până-n ora 21 la hotel. În cea de-a doua zi, am dorit să vedem
în apropierea orașului Kutaisi peștera Prometheus și canionul Martvili. Dar, după
ce am străbătut cei 300 de km până la peșteră, am avut neplăcuta surpriză să ni
se spună că ea va fi deschisă abia cu ocazia zilei naționale a Georgie(26 mai)
și nimic nu l-a putut îndupleca pe paznic să ne lase să intrăm în peșteră, nici
măcar obișnuita – pe la noi – promisiune a unei „atenții”, pentru că la ei - se
spune - obiceiul mitei ar fi fost desființat(se poate?!?). Așa că ne-am consolat cu vizitarea muzeului
din Gori(unde s-a născut Stalin) a casei sale și a vagonului în care călătorea.
În cea de-a treia zi - tot ca pe o compensare din partea
ghidului nostru pentru ratarea zilei anterioare - am fost duși, înainte de a
urma drumul spre sudul Georgiei până aproape de granița turcă, la mănăstirea
Jvari din apropierea orașului Tbilisi, mănăstire construită în sec.al IV-lea pe
locul în care Sf. Nino – o femeie misionară și vindecătoare - ar fi creat prima comunitate creștină. De
sus, de pe terasa de la Jvari, se vedea confluența dintre râurile Kura și Aragvi, râul alb și cel negru.
Apoi, ne-am îndreptat spre vestita stațiune de ape
minerale, Borjomi – perla Caucazului – orășel stațiune așezat în defileul pe
care râul Kura îl taie prin Caucazul Mic, locul pe care viceregele rus Mihail Vorontsov l-a
transformat într-o adevărată stațiune frecventată pe vremuri de aristocrația
rusă și chiar de membri familiei regale, pe care l-am străbătut la pas,
admirându-i arhitectura deosebită și unde am băut apă minerală caldă, chiar din
vestitul pavilion Ekaterina.
Cum timpul ne presa, nu ne-am mai urcat și-n telecabină,
cu toate că ne tenta să vedem panorama stațiunii și, pentru că ne doream să
ajungem în aceeași zi și la Vardzia dar și la castelul Rabati, ne-am luat micul
dejun pregătit pentru noi de personalul hotelului încă de dimineață și ne-am
îndreptat către peșterile de la Vardzia, gândindu-ne că Borjomi merită să fie
vizitat mai pe îndelete, cu o altă ocazie, în care ne vom caza mai aproape,
adică la Batumi, pe care acum nu-l puteam vizita din cauza distanței și a
drumului dificil până acolo, ceea ce ne-ar fi creat probleme în ce privește
încadrarea în timpul prevăzut de regulile impuse de pandemie. Complexul de la Vardzia a fost săpat
în stâncă pe la începutul anilor 1100 în timpul domniei lui Georgy al III-lea
și terminat în timpul domniei fiicei acestuia, legendara regină Tamar, în
încercarea de a pune o pavăză în calea hoardelor mongole care bântuiau pe atunci teritoriul.
Finalizată, construcția cuprindea cam
6000 de locuințe, ca un oraș de piatră, cu străzi, piețe, depozite de alimente,
bucătării, grajduri, pivnițe de vin și care putea adăposti cca.20 000 de
persoane. Fiind reședința preferată a reginei, aceasta avea doar pentru ea 366
de camere în complex. Era o adevărată fortăreață rupestră care avea trase în
interior izvoare de apă, săli(și o sală a tronului), biserici – una cu
clopotniță exterioară - iar legătura cu exteriorul se făcea printr-un tunel ascuns
și îngust, săpat în stâncă. Toate
precauțiile au fost însă în zadar, pentru că natura, este singurul dușman
imprevizibil al omului și, la doar un secol de la construirea sa, fortăreața a
fost zguduită de un cutremur puternic, ce a făcut ca cca. 2/3 din ceea ce
fusese construit să se prăbușească. În secolele următoare Vardzia a fost
prădată de mongoli, iranieni, turci. Abia în sec. XIX, a putut fi reluată
aici viața monahală și în prezent, locuiesc aici câțiva monahi(pe unul dintre
ei l-am și văzut). O parte dintre noi am urcat spre complex. Cei ce nu au
condiție fizică, nu sunt sfătuiți să o facă, pentru că efortul fizic este
considerabil. Deja la coborârea pe treptele abrupte și tocite, genunchii dădeau
impresia că flutură în vântul puternic ce se iscase. A urmat o coborâre
printr-un tunel îngust și în multe locuri fără balustrade de susținere, așa că
echilibrul trebuia menținut prin agățarea de pereții ciopliți în piatră. După
ce am parcurs traseul, la ieșirea din tunel am avut impresia că m-am născut a
doua oară.Am pornit apoi spre Rabati, castel aflat în apropierea
orașului Akahkalaki situat la 6 km de granița turcă. Situat pe un afluent al
râului Kura acesta a fost cucerit și distrus de multe ori, până când prin
1570 a fost cucerit de turci și apoi,
cam peste o jumătate de secol, a fost integrat în imperiul otoman, până la
războiul ruso-turc din 1828 când a fost ocupat de ruși. Abia după dezmembrare
Uniunii Sovietice a redevenit al Gruziei. Castelul Rabati a fost reconstruit complet
de otomani. Clădirile de azi, datează de prin secolele 17/18 în marea lor
majoritate. Există o moschee, o madrasa(școală musulmană), un castel(Jakeli)
dar și o biserică ortodoxă mică, care a funcționat alături de moschee. Este
specificul zonei, pentru că în districtul Rabati, lăcașurile de cult creștin,
ortodoxe, catolice și armenești coexistă din vechime cu cele islamice, făcând
din Rabati un simbol al toleranței etnice și religioase. Și pentru că vorbim de
toleranță, nu putem spune că ea nu s-a păstrat și astăzi, căci iată, vechiul se
îmbină perfect cu noul și în cea mai mare sală a castelului, am dat peste o
imensă masă de ședințe încărcată cu microfoane, ceea ce ne-a stârnit zâmbetul
și ne-a făcut să-l întrebăm pe paznic dacă așa decurgeau ședințele cavalerilor.
Oricum, și vizitarea castelului Rabati cu havuzurile și fântânile sale
arteziene frumos ornate cu mozaic și pietre albastre, necesită timp și o bună
condiție fizică(mai ales dacă urmează și urcarea în turnul de unde se poate
observa orașul și cupolele vechilor băi turcești. Dar altfel, ce rost ar avea
să mergi să vezi castelul doar pe dinafară, mai ales că prețul de intrare era
extrem de mic( 7 lari, adică mai puțin de 2 euro/ de persoană). Mulțumiți de cele vizitate, ne-am întors spre
seară la hotel.
În dimineața celei de-a patra zile, ne-am îndreptat
spre zona viticolă Kakheti unde am vizitat întâi o fabrică de vinuri. Înainte
de a cumpăra ceva, a avut loc degustarea vinurilor(fiecare cât și-a putut
permite, ținând cont că era o zi la fel de călduroasă ca și precedenta), și
abia apoi ne-am putut cumpăra vinurile preferate sau cognac de vechime apreciabilă(17, 25 de ani).
Drumul ne-a dus apoi către orășelul Signaghi, în
apropierea căruia se afla mănăstirea Sfintei Nino din Bodbe, construită în sec.
XVII pe locul unei mănăstiri mai vechi din sec.IX. După ce în perioada
sovietelor a fost transformată în spital, a redevenit așezământ monahal din
1991. În prezent, aici este o mănăstire de maici, bine întreținută. În
apropiere, un grup de elevi din anii terminali de liceu, sărbătoreau plini de
veselie încheierea anului școlar. Nici n-ai fi putut spune că Georgia era în
zonă roșie din cauza pandemiei. Pe drumul spre orășelul Signaghi, era un loc
din care puteai ajunge mult mai rapid în oraș, traversând pe cablu cu ceea ce
localnicii numesc „tarzanca”, valea
adâncă dintre șoseaua pe care ne aflam și orașul ce se zărea pe celălalt
versant. Orașul Signaghi este denumit și orașul iubirii, deoarece aici, actele
de căsătorie pot fi încheiate la orice oră din zi sau noapte. Înființat prin
sec. XVIII și înconjurat de un zid fortificat de cca.5 km, are un stil
arhitectural între cel georgian și cel italian, străzile fiind pavate cu piatră
ca pe vremea romanilor, iar balcoanele sunt sculptate. Pe vremuri, avea 23 de turnuri la care au
participat sătenii din împrejurimi, de aceea turnurile au primit denumirea
satelor care au contribuit la ridicarea lor.
Înainte de a pleca, am intrat într-un local unde am
încercat câteva specialități georgiane: badrijani nigvzit – adică un rulou de
vânătă prăjită cu nucă condimentată și usturoi și o ciorbă denumită ca la ruși,
soleanca, dar făcută în alt mod. Delicioase! Cum la amiază am avut puțin timp
liber, ajunși în oraș, am decis să vedem la pas(pasul unor septuagenari) cât
putem din oraș. Am mers agale, admirând casele cu balcoanele lor dantelate,
cocoțate pe malul abrupt al râului Kura, până la templul Meteki care datează
din sec.XII. Situat în partea opusă fortăreței Narikala, este vegheat de
statuia regelui Vaghtang Gorgasali, fondatorul orașului(o frumoasă legendă
spune că, mergând la vânătoare prin acele ținuturi împădurite pe vremuri, a
văzut cum șoimul său care prinsese un fazan, a căzut împreună cu el în apele
unui râu atât de fierbinte, încât ambele păsări au suferit arsuri. Regele a
hotărât să taie pădurile și să întemeieze aici un oraș). Numele orașului vine
deci de la „tbili” care înseamnă cald, iar apele sale au fost considerate tămăduitoare.
Am privit frumosul parc Rike, ambarcațiunile ce plimbau până târziu turiștii pe
apele râului ce străbate orașul, statuile ce răsar parcă la tot pasul și tot pe
jos ne-am întors la hotel, îndrumați de trecătorii amabili.
Cea de-a cincea zi am rezervat-o
vizitării Caucazului de nord. Primul obiectiv aflat în drum era castelului
Ananuri construit de o dinastie feudală din Aragvi care a condus zona din din
sec. XIII. Construit pe malul frumosului râu Aracvi, are în interiorul
zidurilor două biserici, una mai veche, în care se află și mormintele unor duci
ai dinastiei și alta mai nouă, construită la sfârșitul sec. XVII. Drumul spre
castel este deseori blocat de turmele de oi care, mergând spre pășunat sunt
nevoite să traverseze șoseaua, mai ales atunci când ea
trece peste viaducte.
În apropiere, tarabele de meșteșugari și neguțători de suveniruri te
îmbie să le cumperi produsele. Cine rezistă ispitei? Ne-am continuat drumul
către biserica Sf.Treimi Stepantsmida, denumită după numele călugărului ortodox
Ștefan, care în evul mediu a înființat acolo un schit. Drumul spre
Stepantsmida, trece prin stațiunea de schi Gudauri care, singură, are un
domeniu schiabil cam cât jumătate din cel al României pus cap la cap, însă
prețurile sunt foarte ieftine. Dotată cu o telegondolă care transportă schiorii
spre pârtii, stațiunea este tot mai căutată, dovadă fiind ritmul intens cu care
se ridică noile vile și hoteluri. Iar la Gudauri se ajunge pe Autostrada Militara, vechiul drum al
năvălitorilor de la nord de Caucaz, care în prezent este o șoseaua strategică
prin care Georgia face legătura cu Rusia. Șiruri kilometrice de camioane
stăteau la punctele vamale așteptând să treacă(până la granița rusă sunt cca 12
km). Munții erau deseori învăluiți în fuioare de ceață densă și zăpada încă
persista pe porțiuni întinse.
Un mic birt,
meșteșugari și producători locali care-și vindeau produsele, cai înșeuați ce
așteptau amatorii de plimbări, dar și atv-uri, instructori pentru zboruri cu
parapantele, ce te îmbiau care mai de care, să plonjezi cu ei în hăul ce se
căsca la picioarele noastre, mărginit de licărirea unui fir de apă.
Cea de-a șasea zi am dedicat-o vizitării la pas a
orașului Tbilisi. Am început de
dimineață, când șoferul ne-a dus întâi la parcul de distracții pe care l-am
putut vizita în tihnă, întrucât începea să funcționeze abia pe la ora 10, apoi
am mers la podul uscat, denumit astfel pentru că sub el nu curge nici un râu.
Aici este un fel de bazar cu lucruri mai vechi, chiar antichități, dar și noi.
L-am vizitat din curiozitate. Dar n-am văzut prea multă lume interesată să
cumpere.
Mai degrabă
părea să fie o zonă ocazională de socializare. În apropiere, lângă statuia
alfabetului, un grup de copii sărbătoreau ceva. Apoi am fost conduși la
magazinele din apropierea gării pentru cumpărături și în final – era ziua
națională și șoferul se ducea cu prietenii să sărbătorească – am fost lăsați în
centru vechi. Am început așadar vizitarea zonei vechi, cam de prin dreptul
vechilor băi, am trecut pragul câtorva magazine de suveniruri și trecând peste
un podeț – care probabil în următorii câțiva ani, se va surpa sub greutatea
miilor de lacăte agățate de el, în încercarea efemerilor de a păstra într-o
bulă a timpului, urmele pașilor lor – am ajuns la o cascadă.
De altfel, am
observat că pe tot teritoriul Georgiei apa izvorăște de pretutindeni; de pe
pereții pietroși ce străjuiesc șoseaua ce duce spre ieșirea din oraș, din
mijlocul unei poienițe, sau în vârful munților și mi-am adus aminte că am citit
undeva că, la împărțirea pământului, georgienii(v-aduceți aminte că v-am spus că
ei încep lucrul la ora 10) au venit mai târziu și atunci, Dumnezeu, s-a îndurat
de ei și le-a dat pământul pe care-l păstrase pentru sine. Ne-am odihnit puțin
într-o cafenea unde chelnerii s-au scuzat(?) că au doar limonadă de casă. Dar
era foarte proaspătă cu lămâie din belșug, gheață și frunze fragede de mentă! Apoi, am mers spre podul păcii - o construcție
proiectată de un arhitect italian cu o lungime de 156 de m și cu 10000 de
becuri LED încorporate pe care l-am străbătut ajungând în frumosul parc Rike unde erau proiectate să funcționeze sălile de
concerte(sub forma unor pahare răsturnate) dar care, deocamdată sunt
nefuncționale.
N-am
ratat ocazia de a urca( în două minute) cu telecabina, la vechea fortăreață Narikala(cea
neînvinsă) la poalele căreia se află grădina botanică
Pe versanții ce străjuiesc grădina, creșteau flori
galbene de cactus. Am remarcat, atât la dus cât și la întors, modul disciplinat
în care oamenii evitau să se înghesuie în telecabina în care de regulă încăpeau
opt oameni dar care acum, lua doar 3 sau 4. De sus, am privit orașul și statuia
de aluminiu Kartlis Deda(mama Georgia) care cu paharul într-o mână(pentru
prieteni) și sabia în cealaltă(pentru dușmani), străjuia orașul. După ce am
coborât de la Narikala, am mers pe străduțele orașului vechi căutând Turnul
Înclinat, ridicat în 30 de ani de păpușarul Rezo Gabriadze care a utilizat
părțile folosibile ale clădirilor abandonate ale orașului vechi, după un
cutremur.
