Lansare de carte și revistă

Vineri 05/05/2016, la Biblioteca din Isaccea, a fost lansat numărul 3 al revistei ”SENIORII TULCENI”, cartea ”SUB CERUL MUT” - autor TANIA NICOLESCU și volumul de poeme ”VERSURI UITATE” - autor VICTOR BAUMANN.

Victor Baumann

Poetul Olimpiu Vladimirov

SUB CERUL MUT sau retorica întrebărilor fără răspuns

ELENA NETCU

De curând Tania Nicolescu a lansat o nouă carte de proză scurtă, Sub cerul mut, cuprinzând trei povestiri inegale ca întindere, dar surprinzătoare prin tehnica modernă de abordare a epicului.

Se pare că asistăm astăzi la tot mai multe apariţii de proză scurtă care satisfac nevoia de lectură a cititorului modern nemaiavând răbdarea şi timpul necesar pentru construcţii romaneşti ample. Ne gândim la Florin Lăzărescu care cultivă un realism complex în Trimisul nostru special, Radu Pavel Gheo cu Valea cerului senin, Lavinia Branişte cu Tatăl meu mă aşteaptă. Aceştia sunt doar câţiva tineri prozatori cu viziuni artistice diferite. Spontaneitatea, umorul şi savoarea limbajului necenzurat, totul într-o manieră minimalistă. Personajele sunt non-excepţionale, îşi acceptă cu resemnare banalul cotidian cu toate convulsiile lui. Vorbim însă de o realitate artistică în sensul că poveştile sunt ficţiuni care dau iluzia realului, chiar dacă faptul brut din realitate există ca materie primă pentru epic. În acest fel înţelegem filtrarea realităţii. Adevărul este că literatură se naşte în măsura în care scriitorul experimentează în scris evenimentele lui sufleteşti, fiind martor al unei realităţi imediate.

În acest context, cartea Taniei Nicolescu Sub cerul mut surprinde prin dezarmanta luciditate prin care scrutează o realitate secvenţială cu oameni, ducându-şi viaţa într-un du-te vino ameţitor, împovăraţi de griji cotidiene şi trăind într-o societate care se pare că-i ignoră sau le oferă mult prea puţin. Scriitura este într-o tonalitate gravă, sobră, uneori registrul stilistic este sentenţios, ca şi cum autoarea este gata să caute vinovaţii fără vină într-o lume fără sens.

Eroinele din primele două povestiri, Smaranda din Descântecul amiezilor, precum şi Maria din Sub cerul mut, sunt mereu în trecere, gata de plecare cu autobuzul sau cu trenul, se duc spre casă sau pleacă de acasă, moment în care introspectează viaţa şi moartea, oameni cunoscuţi sau necunoscuţi, într-un cuvânt o realitate supusă observaţiei minuţioase, unui adevărat rechizitoriu. Între Smaranda şi noua ei vecină, Iolanda, se leagă o prietenie de conjunctură, dar care impresionează prin gesturi mărunte, caritabile, îngăduindu-i poverile vârstei. Iolanda îmbătrâneşte cu demnitate şi înţelepciune, bucurându-se de faptul mărunt cotidian, de minunile naturii privind de la balcon zborul jucăuş al porumbeilor. Ceea ce ne impresionează nu sunt tabieturile zilnice ale celor două vecine, ci atitudinea Iolandei în faţa morţii pe care o aşteaptă cu zâmbetul pe buze de parcă i s-ar fi relevat un miracol la care noi, cei rămaşi, nu avem încă acces:”Se stinsese liniştită, ascultând uguitul porumbelior ce-i băteau cu aripile în geam. Pe buze, încă mai păstra o urmă uşoară de zâmbet, de parcă în ultima ei clipă ar fi primit de undeva, o neaşteptată şi fericită veste”.

Maria, eroina din a doua naraţiune, Sub cerul mut, este o intelectuală sobră care meditează cu gravitate la problemele existenţiale, într-o lume ce pare că se depărteaze tot mai mult de esenţa omului. Eroina traversează experienţe nu tocmai fericite şi, cu toate acestea, se inserează în gândurile ei aserţiunea: „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate să ducă.”

Tonul naraţiunii este unul impersonal, faptele sunt relatate cu detaşare, iar ceea ce contează este viaţa cu toate capcanele ei. Vadim, nepotul Mariei este prins într-o astfel de cursă fatală, căzând victimă unei false relaţii de prietenie. Florin, unul dintre aşa-zişii lui amici, face trafic de ierburi etnobotanice. Vadim le descoperă din întâmplare, dar este ucis diabolic de către Florin care reuşeşte să-şi piardă urma. Relatarea pare a fi neutră, pentru că Maria ştie să-şi camufleze bine emoţiile, nu alunecă în sentimentalisme căci „ nu-i plac jelaniile”. Aşadar eroina nu se lamentează, deşi descrierea minuţioasă a ritualului înmormântării dă de înţeles în subsidiar că este oarecum afectată de moartea nepotului ei Vadim. În aceeaşi manieră procedează şi când este vorba de boala propriei fiice. Este un prilej de a invoca răutatea oamenilor care se insinuează în vieţile firave şi plăpânde cum este cea a Inei, studentă în Bucureşti, neadaptată la ritmul unei societăţi în care mişună răufăcătorii.

Aproape toate personajele Taniei Nicolescu se confruntă cu moartea, dar asta nu înseamnă că este o carte tristă. Titlul ne duce cu gândul la această indiferenţă, la nepăsare, poate chiar la înstrăinarea omului modern într-o lume nebună, agasantă şi frustrantă.

Călătoriile Mariei sunt ale unei femei fără de noroc, căci ea nu are nici o clipă de fericire, este înverşunată, dar îşi acceptă cu stoicism destinul, acuză sistemul de sănătate, care pare a nu mai acorda bolnavilor decât şansa supravieţuirii celui mai puternic, în timp ce pe bătrâni nici nu-i mai ia în calcul. Ei devin până la urmă o povară inutilă pentru societate: “ăştia mai bătrâni ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul”

La fel de indignată este Maria când priveşte la televizor faţa bucălată a unui politician care îşi justifica propria retragere din politică pentru că ,nu-i aşa, “nu politicienii sunt de vină , ci intelectualii care stau deoparte”. Politicianul cu pricina nu poate trece cu vederea : “ laşitatea intelectualilor care nu ies în faţă, nu se coalizează, nu înfruntă”. Atitudinea eroinei este tranşantă, este atât de iritată, încât începe o tiradă de întrebări retorice care par a rezuma gândirea omului sufocat de ipocrizia şi fanfaronada guvernanţilor: “ De ce să iasă măi, limbă de cameleon ce eşti? Doar aşa ca să fie– spre satisfacţia ta şi a altora ca tine – victimele sigure ale celor care stau la pândă, ocrotiţi de ...întuneric? Ca să scăpaţi voi, cât mai repede, de toţi cei ce vi s-ar împotrivi vreodată vouă şi legilor de castă pe care le-aţi creat în favoarea voastră? Să iasă în faţă, nu-i aşa, doar pentru a deveni ţinte sigure, ca să vă fie mai lejer să-i vânaţi unul câte unul? Este aceasta, cu siguranţă, o retorică a întrebărilor zadarnice care mocnesc în fiecare dintre noi.

Considerăm această secvenţă o chintesenţă a scrierii Taniei Nicolescu, curajoasă ca atitudine, neînduplecată în a exprima o opinie fără teama cenzurii. Dăm astfel una dintre semnificaţiile titlului, deşi s-ar putea să sugereze şi altceva, de pildă, o neputinţă în a găsi drumul spre lumină.

Citind cartea Taniei Nicolescu, ai certitudinea că eroinele sunt gata să treacă prin proba de foc, să-şi croiasă drum printre spini, să înfrunte vaduri de suferinţă şi amărăciune, trecând cu demnitate mai departe. Dar sub această camuflare a trăirilor, bănuim un suflet neliniştit, însingurarea omului modern, prins în plasa nemiloasă a timpului.

Scriitoarea Elena Netcu