duminică, 23 aprilie 2017

”DUPĂ COLȚ” - CAROL FELDMAN



Prima mea întâlnire cu scriitorul și cetățeanul de onoare al orașului nostru a avut loc cu câțiva ani în urmă. Prin bunăvoința unei cunoștințe comune am putut citi câteva din cărțile autorului și cu ocazia unei reveniri  a domniei sale  la Tulcea, i-am cerut permisiunea de a-mi răspunde la câteva întrebări pentru a putea  încropi ceea ce devenea primul interviu pe care-l scrisesem. Când l-am încheiat, i-am un titlu: ”Lecție de iubire”. Ce anume mi-a inspirat acest titlu? Cu voia dumneavoastră am să citez începutul acelui interviu care se regăsește și-n volumul meu” Puzlle”  editat în 2010:
            Cu ceva vreme în urma, traversând oraşul, am zărit pe neaşteptate pe frontispiciul unei clădiri, ceva ce nu mai observasem până atunci. Cu litere mari, scria: “Tulcea, te iu­besc!”. Si-n vreme ce neaşteptata declaraţie continua să-și unduiască în lumina amiezii albele litere, am simţit cu surprindere cum sunt cuprinsă de un cald sentiment de bucurie interioară, ca acela pe care-l ai atunci când după îndelungate peregrinări te întorci în locul pe care-l poţi numi fără nici o reţinere, acasă. Am înţeles că sunt în asentimentul acelei declaraţii, albe ca un zbor de pescăruş purtând acest adevărat fir al Ariadnei pe deasupra tuturor umbrelor ce ne traversează adeseori existența, înnegurând-o, precum norii umbresc în trecere seninul cerului şi strălucirea eternului soare. Şi aceasta bruscă înţelegere a făcut ca dintr-o dată, curgerea timpului să-mi para a fi mai lină, mai blândă. Nu peste multa vreme mi-a fost dat să reîntâlnesc şi să recunosc acest mesaj: «Are chichineaţa aia de oraş, un farmec pe care nu-l găseşti oriunde»… Citeam una din cărţile lui Carol Feldman – Domnişoara. Şi cu emoţie am citit alta, şi apoi încă una, descoperind pe portativul rândurilor, în susurul nelipsitului şi neuitatului refren al apelor care îmi este şi mie atât de cunoscut şi care-i însoţeşte aproape toate scrierile - cântecul iubirii pentru oamenii şi locurile care au fost leagănul în care s-a plămădit sufletul omului numit Carol Feldman.
În anii ce au urmat,  domnul Carol Feldman a mai poposit din când în când în orașul său natal  pentru a mai împărtăși cu comunitatea sa, bucuria unei noi creații literare, primită de fiecare dată cu mult entuziasm de către cei ce veneau în număr mare să-l întâlnească. Și nu mă mira deloc entuziasmul participanților, întrucât observasem și eu atunci, spre sfârșitul acelui prim interviu că : ”răsfoind cu Carol Feldman printre filele amintirilor sale, nici nu am observat cât de repede a trecut timpul,  - ”acest iscusit învăţător al tuturor, atât de lung când este gol de fapte şi atât de scurt când îţi aminteşti de dânsul” -(N. Iorga). Un timp, pe care Carol Feldman a învăţat să-l trăiască nu doar pentru sine ci şi pentru alţii, pentru bucuria de a simţi rodindu-i în suflet, iubirea pe care a sădit-o şi în sufletele altora”.
 De curând, am primit cartea ”După colț” recent apărută la editura HASEFER(2017). Și deschizând-o, am citit cu uimire în cuvântul înainte scris de Alexandru Marinescu, că autorul cărții ar considera că, volumul ar fi… ultimul din cariera sa. M-a întristat. Peste câteva pagini, am găsit și rândurile autorului, care lămurea intenția sa de a alcătui un panoptic care să cuprindă toate figurile importante – prezente sau trecute - din viața sa, în această lume: ”creată de EL, după voia Sa și retușată de noi, după voia noastră” – așa cum observa autorul. Și am citit cartea, o dată, apoi încă o dată… Personajele descrise, multe dintre ele, rudele deja trecute în neființă, mama, tatal, soția Betty mătușa Motea, bunica Grand Maman, Baba Sura, Bunicul Zeida, cel care  - spunea autorul – ”a trăit și a murit în picioare precum copacii” - apoi, foștii profesori, sau oamenii mai mult mai puțin cunoscuți, uneori întâlniți întâmplător, dar cărora scriitorul le surprinde cu finețe calități umane incontestabile, din păcate tot mai rare în aceste vremuri - creatoare mai degrabă de bipede - și pe care se hotărăște să le înscrie într-un fel de letopiseț pentru generațiile viitoare, spre a le feri de uitare. Pentru că aceștia, prin atitudinile lor în fața vicisitudinilor vieții, au fost și rămân demni de a rămâne în amintirea urmașilor, ca modele de urmat. Căci, așa cum spunea doctorul în medicină Jonas Edward Salk: ”Cea mai mare responsabilitate a noastră este aceea de a fi buni strămoși”. Iar personajele descrise de Carol Feldman, sunt cu siguranță strămoșii de care să-ți amintești cu drag.
Și în această privință, Carol Feldman, pare să fie în acord și cu un alt cunoscut scriitor(poet și prozator) Nichita Danilov, a cărui carte ”Ambasadorul invizibil” începe cu o imagine simbolică ce ilustrează concepţia sa cu privire la menirea omului (şi în speţă, menirea scriitorului) şi anume,  imaginea unui turn construit din carcase vechi de  maşini, care devine după cum spunea dânsul, ” punct de reper pentru navele aflate în larg”, turn dotat cu reflectoare, care să lumineze calea celor aflaţi în valurile vieţii.
            Și totuși, mai era ceva în paginile acestei cărți; ceva ce nu-mi dădea pace. Așa că am început să o recitesc din nou. Și dacă până atunci fusesem preocupată mai mult de tipologia personajelor din carte, de data aceasta am deslușit printre rânduri mirosul pregnant, sunetul și desenul în sepia al unei nostalgii dureroase, care contemplă trecerea ireversibilă a timpului și pierderile pe care le lasă în urma sa. Firește, fiecare om a trăit sau va avea de trăit la rândul său, momente în care schimbările mai mult sau mai puțin așteptate, mai  mult sau mai puțin brutale, să-i coloreze viața într-o nuanță crepusculară și tot ce era minunat în ea să pară a se destrăma iremediabil determinând astfel, schimbarea raportul său cu lumea.
Acest proces(din fericire de multe ori trecător), este denumit de psihanaliști dezvrăjire(pierderea iluziilor și a speranțelor). Însă viața, că vrem sau nu, este un proces de devenire, o combinație de stări prin care suntem datori să trecem. Pentru că, tot ceea avem fiecare, este doar… trecătoarea clipă, momentul prezent și ceea ce psihiatrul evreu Victor Frankl – părintele logoterapiei - numea ”cheia existenței umane” și anume, responsabilitatea. Tot el spunea: sensul vieții mele este să îi ajut pe alții să îl găsească pe al lor”.Despre importanța clipei, ne vorbesc și versurile lui  Omar Khayyam:  Nu plânge după ierii ce rupți au fost din viață / Și nu gândi la ziua ce nu știi de-o să vie/Și ieri și mâini și astăzi iluzii sunt și ceață/ Atât ai: clipa. Fă-o să umple o veșnicie”( Vanitas vanitatum).
            Și totuși, privind activitatea prolifică a scriitorului și cetățeanului Carol Feldman, nu putem să nu-i dăm dreptate lui Joseph Murphy care în cartea sa Puterea Extraordinară a subconştientului spunea: ”Încetaţi să mai priviţi vârstele de 65, 75 şi 85 de ani ca fiind sinonime cu sfârşitul. Ele pot deveni, dimpotrivă, momente de început ale unei vieţi noi, mai active, mai libere”. Așa că, fără a ne mai cheltui moneda timpul ce ne este dat cu ezitări, întrebându-ne ce ne poate aduce ”colțul” următor, poate ziua de mâine, sau poate  următorul necunoscut sau necunoscută(încă) a vieții, și amintindu-ne că ”purtăm în noi minunile pe care le căutăm în afară”*, că ”nu suntem doar creaturi ale circumstanțelor ci suntem creatori ai circumstanțelor”**, să dăm tot ceea ce este mai bun în noi, astfel încât, asemenea personajelor cărții distinsului nostru concetățean, să devenim cu timpul, buni strămoși.
Tania Nicolescu


*Thomas Browne
**Benjamin Disraeli




Un comentariu:

  1. Multumim frumos.
    Va doresc o primavara frumoasa cu sanatate si bucurii!

    RăspundețiȘtergere