miercuri, 12 septembrie 2018

ODESA - UCRAINA

Odesa nu este un oraș, este zâmbetul lui Dumnezeu” spunea necunoscutul comentator al filmulețul postat pe youtube pe care-l urmărisem, prezentând monumentul ce purta denumirea de ”Timpul Odesei”. La baza lui, pe placa de bronz erau înscrise părerile diferitelor personalități – printre care și pe Pușkin - despre orașul Odesa. Și-atunci, cum oare să nu-ți dorești atunci să vizitezi acest oraș?
După cum am aflat, denumirea actuală a orașului care provine de la Odiseu(Ulise) a fost impus și feminizat - în Odesa - la dorința împărătesei Ecaterina a II-a, însă nu fără oarecare dificultăți, în locul fostei sale denumiri turcești – Hacibey. Pentru că, se spune, negustorii care veneau în oraș, încă obișnuiți cu vechea denumire, atunci când erau întrebați unde vin, răspundeau că vin în Hacibey. Și-atunci, primeau câteva lovituri de knut, pentru a reține denumirea nou acceptată a orașului; Odesa. Interesant aide memoire; gratuit și mai eficient ca orice.
Odesa... suna mai ispititor ca un cântec de sirenă. Așa că, temerari precum eroii lui Hendrik Groen( din ”Jurnalul secret al lui Hendrik Groen) ce s-au încumetat și la vârste mult mai înaintate ca ale noastre, să-și înființeze propriul club Badanumo(bătrân dar nu mort) pentru a putea explora bazându-se pe forțele proprii lumea, ne-am pregătit și noi să explorăm o zonă care se pare, e mai puțin accesată de turismul nostru. Și astfel a început... Odiseea. 
 
Mai întâi, am stabilit ca perioadă pentru excursie, luna august. Dar a fost greu să găsim bilete pentru cazare în plină vară. Majoritatea agențiilor la care am apelat, nu au reușit să le găsească. Am optat atunci pentru luna septembrie și după multe răzgândiri ale unora și altora care au necesitat repetate schimbări de rezervări, planul nostru a început să prindă contur. Startul a fost dat în ziua de șapte septembrie. Vremea era încă bună dar... întotdeauna există câte un ”dar”, cum legătura noastră cu lumea depinde de bac, am aflat că datorită scăderii cotelor apelor Dunării, autocarele nu pot trece și va fi necesar un ocol de cca. trei ore pe la Harșova. Odată ajunși acolo, am mai pierdut o oră și jumătate pentru că cincizeci de oameni au fost nevoiți să stea la o lungă coadă pentru a-și satisface necesitățile, la singurul veceu de care dispunea acea stație Peco. Cum însă călătorului îi șade bine cu drumul, ne-am făcut încrezători câteva poze de grup și apoi ne-am grăbit către Giurgiulești, gândindu-ne că după ce vom trece de vămi, ne vom putea îndrepta spre Cetatea Albă pe care să o vizităm, apoi, după ce ne vom trage sufletul și vom mânca pe undeva prin orașul Belgorod – Dnestrovsky, să oprim pentru câteva minute pe traseu la Zatoka( pe hartă arăta ca o fâșie extrem de îngustă) și să ajungem spre seară la Odesa unde să ne cazăm, urmând ca a doua zi să explorăm orașul.

Dar... iar dar... înțelepciunea populară mai spune și că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și că omul își face planuri iar Dumnezeu își râde de el. Vămile... dacă și cele cerești durează tot atât, propun să ne lipsim de ele. Căci, de n-ar fi fost șoferul care a trudit... ”să le împingă”, în timp ce noi de voie, de nevoie, făceam exerciții de ținut respirația, intrând și ieșind ca din pușcă din improvizatele și mizerabilele grupuri sanitare(?), cine știe pe la oră am mai fi ajuns în Odesa. Totuși, tot răul e mereu spre bine. Căci astfel, nici măcar simpaticului cățel dresat să descopere ierburi, droguri, nu i-a mai mirosit a nimic altceva și s-a grăbit să iasă repede din autocar.



 
În schimb pe traseu, autocarul a fost bine dezinfectat trecând prin zonele vigilent vegheate de oameni îmbrăcați în costume albe care urmăreau ca fiecare vehicul să treacă peste niște cârpe înmuiate într-un soi de sos alburiu. Contra pestei, firește. Probabil au uitat de pantofii noștri și de avioanele sau de păsările care trec în zbor și lansează alte și alte colonii de viruși. Și tot așa, ocolind pe kilometri întregi cu cca 20 km/h, gropile din șoselele Moldovei, ce arătau ca după un război abia încheiat și tot lungindu-ne gâturile ca să zărim vreun popas unde am fi putut să coborâm ca să ne dezmorțim puțin și eventual să mâncăm, am ajuns într-un târziu în Odesa, unde ne-am grăbit să cazăm primul grup. Eram flămânzi cu toții căci nu găsiserăm niciun popas și-apoi, chiar de am fi găsit, nu aveam bani în moneda națională pentru că la vama ucraineană nu exista un punct de schimb valutar(?!). Dar... iarăși dar... hotelul, fiind departe de centru(către plajă), am fost nevoiți de două ori să așteptăm într-o lungă coloană de mașini. Era vineri seară, mai era o ciocnire de mașini... noi eram flămânzi și nervoși... Și totuși, tocmai atunci am putut vedea prima diferență dintre odesiți și locuitorii orașelor noastre; nimeni nu apăsa claxonul, nimeni nu ieșea să zbiere la alții, sau mai rău, să vina cu deja obișnuita bâtă din portbagaj, ca să-și exprime enervarea pe participanții din trafic. Toleranța la frustrare(căci viața ne oferă la tot pasul prilejuri pentru frustrări) și mai ales reacția la ea, ține, vrem sau nu vrem să recunoaștem și de educație. Și-aici, mai este din păcate încă mult de lucru. Cazarea în primul hotel, cu toate neajunsurile (bucătăria restaurantului se închisese, prin apropiere nici vorbă de un alt restaurant și nici punct de schimb valutar nu aveau) a decurs relativ repede. La al doilea la fel. La cel de-al treilea, am primit cheile pentru zece persoane apoi a urmat șocul; pentru celelalte șaisprezece persoane nu exista rezervare! Era trecut de ora zece seara și oamenii erau livizi de oboseală. Până la urmă, s-au găsit camere pentru toți și, cu ultimele fărâme de energie, am pornit în căutarea punctului de schimb valutar aflat în apropierea hotelului, sperând ca măcar în cea de-a doua zi să ne putem utiliza integral timpul, pentru a vizita orașul.
 
II

Orașul Odesa, cel de-al treilea oraș ca mărime din Ucraina, s-a dezvoltat în timpul domniei Împărătesei Ecatrina a II. Întemeietorii orașului, l-au structurat astfel, încât privit de sus el apare ca o uriașă tablă de șah. Unul din primii întemeietori ai orașului a fost Ducele de Richelieu, primul guvernator al Odesei. El s-a născut la Paris a emigrat în Rusia dupa Revolutia franceza și a luptat alături de ruși în Razboiul Crimeei. Ca guvernator, însărcinat fiind cu proiectarea orașului și a infrastructurii sale și dorind să facă din Odesa un oraș la fel de frumos ca Parisul, el a înființat școli, muzee, străzi și clădiri impunătoare. Statuia lui, străjuiește astăzi de sus portul Odesa, în apropierea scărilor Potemkin fiind cunoscută și ca Ducele de Bronz.

 

Pentru a ajunge aici, am pornit cu tot grupul către strada Deribasovskaia, care din 1984 este principala arteră pietonală a Odesei, unde se organizează multe târguri și festivaluri. A fost denumită astfel în memoria lui Jose de Ribas, un spaniol care a luptat ca general în armata Imperiului Rus și care a fost primul primar al orașului. Statuia lui face parte din grupul statuar aflat în Piața Ekaterinskaia împreună cu alți întemeietori ai orașului(Alexandre Louis de Langeron).

 
Când am ajuns la teatrul de Operă și Balet, una din clădirile emblematice ale Odesei și a doua ca mărime și frumusețe după cea din Viena, cei interesați au dorit să-și cumpere bilete pentru spectacolul din acea seară. Acest teatru a fost construit în 1810 și bogat decorat cu sculpturi ornamentale, impresionează prin frumusețea sa.

 
De aceea, multe perechi de miri vin pentru a se fotografia, având ca fundal frumoasa clădire și mașinile de epocă.




















 
În fața Teatrului, își așteptau turiștii mașinuțele inscripționate cu Citi- Tour. Prețul cerut însă, îl depășea pe cel aflat din vizionarea filmelor postate pe youtube așa că am început negocierea. Din fericire, cineva din grup a sosit între timp cu vestea nu departe că există oferte pentru turul cu ghid al orașului într-un autobuz. Obținând un preț convenabil, până la sosirea acestuia ne-am hotărât(o parte dintre noi) să vizităm Muzeul Figurilor de Ceară. Dar a fost cam pe fugă. Am pierdut ceva timp ca să punem mână de la mână și să suma calculată pentru grup(cu reducere), apoi am fotografiat în grabă, fără a avea timp să și citim toate numele celor pe care-i reprezentau exponatele, pentru că deja casiera muzeului ne zorea, anunțându-ne că suntem chemați la autobuz. În scurt timp, autobuzul plin până la refuz, a pornit pe străzile Odesei și-n timp ce ghida ne prezenta obiectivele turistice, o altă doamnă din grupul nostru, traducea. Prima escală a fost la monumentul marinarilor necunoscuți, decedați în cel de-al doilea război mondial. De aici, se putea admira Golful Odesei.

Iar departe de gara maritimă, se zărea frumosul hotel Odessa – construit pe o limbă artificială de pământ - și portul către care coborau Scările Potemkin.




















 
Acestea, ca și Teatrul de Operă și Balet, sunt un simbol al orașului. La baza scărilor se află gara maritimă pentru pasageri. Inițial, scara avea 200 de trepte, însă lucrările de modernizare efectuate în port, le-au redus la 192. Alături, există un funicular pentru cei care nu por urca aceste scări. Ele sunt astfel proiectate încât creează o iluzie optică și privite de sus sunt percepute ca niște trepte largi, iar de jos, dau impresia unei piramide. Scara a fost denumită Potemkin, în onoarea împlinirii a 30 de ani de la realizarea “Crucişătorului Potemkin”, un film care prezintă o versiune dramatizată a revoltei din 1905, când echipajul cuirasatului rus Potemkin s-a răzvrătit împotriva ofiţerilor regimului ţarist.
În ziua în care le-am vizitat, pe scări avea loc o cursă pentru sportivi, iar sus, pe lângă statuia Ducelui erau alte întreceri sportive, de la dans, la fotbal sau ridicări de greutăți și gimnastică.

























 
În drum spre monumentele din Piața Ekaterinskaia, am putut vedea și un ”monument” contemporan. Este vorba de podul...soacrei. Acesta, trece peste o vale și unește doua cartiere ale orașului, altfel mai greu accesibile și a fost construit în anii comunismului de către un ștab local, doar pentru ca acesta să aibă mai ușor acces la cartierul în care locuia soacra lui. Și asta doar... pentru că putea. De la Piața Ekaterinskaia, am plecat spre Parcul Orășenesc. Autobuzul a oprit în apropierea Bisericii ”Schimbarea la Față” și de acolo ne-am îndreptat pe jos către Passaj, o construcție cu o arhitectură deosebită, construită în 1898. 

 
La parter sunt galerii comerciale iar la etaj, hotel. În drum, am întâlnit numeroase tarabe cu suveniruri( iconite, magneti, ilustrate, Matrioska – o păpușă rusească din lemn, de diverse culori și dimensiuni) care au captat atenția multora dintre vizitatori, astfel că, treptat grupul s-a risipit ajungând până la urmă în Parcul Orășenesc doar o mână de oameni. În astfel de situații nu-ți rămâne decât să te uiți și să te întrebi cum o fi posibil la stolurile de păsări, la bancurile de pești sau la turmele de reni de exemplu, ca toți indivizii care le compun să se miște într-o singură direcție, iar la om... Totuși, totul e bine când până la urmă se se sfârșește cu bine. Cei rămași am văzut în parc monumentul celor 12 scaune, închinat memoriei cărților lui Ilf și Petrof, statuia lui
Leonid Utiosov alături de care mulți vizitatori se grăbeau să se fotografieze, frumoasa fântână arteziană și monumentul Timpul Odesei.






 
Ne-am fi dorit să vizităm și Palatul Voronțov cu Colonadele sale, însă fiind în renovare, a trebuit să renunțăm. Din păcate, frumusețea orașului nu a putut învinge legile timpului(mulți din grup fiind sexagenari sau septuagenari) și foamea, astfel că tot mai multe voci au început să solicite insistent prânzul. Dar... la restaurantul cu specific ucrainean sugerat de ghidă, unde i-am regăsit pe o mare parte dintre cei pierduți pe traseu, nu era loc pentru toată lumea, locurile fiind deja rezervate. Așa că cei mai puțin norocoși și-au continuat plimbarea, până au găsit un alt loc pentru a mânca. Apoi, după ce și alții și-au achiziționat biletele pentru spectacolul la Teatrul de Operă, câțiva dintre noi au putut vizita și degusta produsele Muzeului de Ciocolată. La sugestia noastră, de a degusta și exponatele, ni s-a spus că ciocolata are termen de valabilitate un an, iar exponatele au deja șase ani vechime. Spre seară, cei care au avut bilete la spectacol au mers la teatrul de Operă, iar cei care au mai avut un strop de energie, au colindat arterele comerciale ale orașului. În sfârșit, în cea de-a treia zi, o parte dintre noi au reușit să viziteze Cetatea Albă. Dar și aici, ca dovadă că există o diferență între teorie și practică, am aflat că taxa de intrare nu era de 5 grivine, așa ca-n filmul de pe youtube și nici reducere pentru grup nu se oferea, așa că cei care au mai avut bani, au plătit 80 de grivine. Ca întotdeauna când este vorba despre istorie, informațiile ne-au fost oferite cu multă bunăvoință de către cunoscutul nostru arheolog, Baumann Victor. Iată că treptat – întrucât asociația noastră promovează conceptul de îmbătrânire activă și învățare continuă - începe să se contureze ideea noastră de excursie participativă, unde dacă se poate, mai toți participanții să-și aducă contribuția la organizarea și bunul mers al excursiei, contribuind după priceperea și puterile proprii cu informații, traduceri acolo unde este nevoie, sau ajutând la soluționarea situațiilor care pot apărea, în loc să aștepte pasiv ca doar alții să se implice. Trebuie să recunoaștem însă că timpul a fost mult prea scurt pentru a putea cuprinde tot ceea ce ne-am fi dorit și am putut vizita. Dar poate că vom reveni. Au urmat alte ore lungi de ocolit hârtoapele din șosele, dar la sfârșit – încercarea moarte n-are - am avut norocul de a putea trece Dunărea cu bacul, ajungând astfel acasă, ceva mai devreme decât am putut spera. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu