miercuri, 5 martie 2014

SUFLETUL CA O PASĂRE



                    ŞTEFAN  DUMITRESCU

                                    


            Părintele Ilarion Chendrea se opri în loc să-şi tragă sufletul. Urcase strada repede (avea 47 de ani şi tot nu-i intrase în cap că nu mai este tânăr) şi obosise. Uliţa cotea la stânga, mai avea aproape o sută de metri, din locul în care se găsea vedea valurile de iederă şi ajungea acasă. Transpirase, îşi simţea cămaşa udă pe omoplaţi. În minte îi veni iar chipul Donei Roşu. Se urni din loc şi după douăzeci de metri îşi dădu seama că merge iar prea repede, aşa că mai rări pasul. Căzuse păcatul pe el acum la bătrâneţe, când avea copii mari, fata mai avea un an şi termina chimia alimentară, iar băiatul era în ultimul an de liceu. La început crezuse că e o toană, i se mai întâmplase de câteva ori în viaţă să-i fugă ochii după vreo femeie, sau să se gândească la ea câteva zile. Îşi făcuse cruce, se rugase în gând şi fusese bucuros când constatase după un timp c-o uitase. Întotdeauna rămânea cu un sentiment ciudat, ca o părere sau ca un parfum, aşa cum duce vântul mirosul florii de salcâm, un fel de bucurie că sufletul i se înfiorase şi în acelaşi timp un fel de tristeţe, că zilele se duc, se duc şi anii, dar tot mai plicticoşi şi mai pustii.
            Se gândi că seamănă cu tatăl lui, care fusese un om voinic şi frumos, căruia-i plăcuse să iubească şi mai ales să trăiască singur.
            Aveau pământ, fuseseră bogaţi, de asta şi putuseră să-l ţină la şcoli. Dar ceea ce-l impresionase cel mai mult fusese acea mândrie – cuminţenie, un fel de tărie şi seninătate cu care trăiau ei pe lume. Poate că avuseseră necazuri mari, le muriseră doar doi copii, nu-i văzuse însă niciodată disperaţi, sau plângându-se, cum nu-i văzuse niciodată chefuind sau jucând în horă. La ei şi suferinţa şi bucuria se pierdeau în ceea ce el ştia că este tăria fiinţei lor. Şi el fusese, mai ales de la o anumită vârstă, ceea ce s-ar numi un om tare.
Terminase Politehnica şi un an şi jumătate lucrase ca inginer într-o fabrică. Nu-i plăcuse însă şi asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut meseria, ci pentru că se trezise în viaţa aceasta ca într-un pustiu. Atunci răbufnise în sufletul lui ceea ce s-ar numi criza religioasă. Doamne, dacă lumea asta este aşa cum o vede ochiul meu şi cum o simte sufletul meu, adică o lume mărginită, făcută din lucruri banale, fără nici un mister, cu oameni răi care se mănâncă unul pe altul, condamnaţi la moarte chiar din clipa în care s-au născut, atunci lumea asta şi viaţa nu merită trăite. Trebuie să existe altceva dincolo de lucruri şi de moarte. Lucrul acesta fusese pus în sufletul lui încă din copilărie, când mergea cu maică-sa mare la Paşti, ori să se spovedească, vedea şi acum biserica satului aşezată ca o navă pe colină. Acum era altceva însă, simţea disperat că dacă cealaltă lume, şi dacă adevărurile eterne pe care fiinţa lui le avea în el nu erau adevărate, atunci viaţa pentru el nu mai avea nici un sens. Angoasa şi disperarea, amestecată cu fondul cenuşiu – întunecat al spaimei de moarte, lipsa de experienţă, toate acestea îl determinaseră să se îndrepte hotărât, şi o dată pentru totdeauna, către căutarea lui Dumnezeu. Se liniştise abia după primii ani de teologie. Era o minte ageră şi însetată, citea mult, zorile îl prindeau în chilia lui cu pleoapele umflate de nesomn.
            Imaginea lui Dumnezeu căpătase în sufletul lui contururi şi înţelesuri noi, deşi imaginea aceea văzută de el în copilărie, pe zidul bisericii din satul lor, îi rămăsese la fel de vie în minte. Dumnezeu este indefinit şi prezent în tot şi în toate, de aceea mai înainte de a fi fiinţă vie este o Lege, prezentă în toate cele sunt, care se văd şi nu se văd, care acţionează în tot universul.
            Când terminase Teologia se liniştise, sufletul îi era împăcat într-un fel, deşi simţea din când în când acel gol al necunoaşterii rozându-l. Aşa se întâmplă că în anii următori se apucă să facă la fără frecvenţă facultatea de chimie. Între timp se căsători, şi nu putea să nu fie mulţumit în faţa lui Dumnezeu că n-avusese parte de o femeie bună. Maria îi fusese de mare ajutor în viaţă, nu numai ca femeie care-i astâmpărase sufletul, căci îi ardeau călcâile după dragoste şi după femei, ci pentru că sosise vremea, iar ea era o fată şi frumoasă şi aşezată, cu care ştia că va trăi până la bătrâneţe, aşa cum şi-ar fi dorit el să trăiască şi să fie cu femeia lui.
            Ilarion Chendrea urca scările, vântul înfioră, foşnind, perdelele de iederă care urzeau pe zidurile de cărămidă roşie. În camera mare o văzu pe nevastă-sa, cosea o pernă, pentru nunta fetei le coase, îşi spune în gând. Îşi lăsă geanta pe măsuţa din hol. Preoteasa îi dădu bună ziua şi-şi văzu mai departe de treburi, iar el veni lângă ea. Rămase surprins, ca şi cum astăzi ar fi observat lucrul acesta pentru prima dată, cât de îmbătrânită îi era soţia. Şi mâinile mari şi butucănoase, pe care pielea se zbârcise ca un pergament de atâta spălat. Simţi pentru ea un fel de milă, de ruşine totodată şi de strângere de inimă. Doamne, că păcătos sunt, îşi spuse în gând. De fiecare dată când o vedea pe nevastă-sa, sau noaptea când se culca alături de ea, gândul îi fugea ca o vulpe galbenă la cealaltă.
De vreo trei ani, pentru că n-aveau profesor de chimie la Liceul din târgul acesta nenorocit, o amestecătură de case orientale, de grădini şi de acoperişuri cu olane (se pomenise într-o zi cu directorul liceului la el. Părinte, vă rugăm din suflet să acceptaţi să veniţi profesor la noi, n-avem profesor de chimie şi de fizică şi dacă nu veniţi dumneavoastră, cine ştie când vom mai avea un profesor adevărat), preda chimia la liceu. Îşi făcea orele regulat în zilele de luni, marţi şi joi, elevii erau aşezaţi şi silitori, copii de ţărani din comunele şi satele învecinate. În prima zi când o văzuse (în minte îi apare vie imaginea Donei Roşu, cu părul roşcat, căzut mai mult pe umărul drept, răsărind din penumbra culoarului) i se păruse, senzaţia fusese violentă, materială, o formă de abur, o silfidă.
            Pentru că era nou în cancelarie, se aşezase pe scaunul din colţ, lângă profesorul Nicolae Velcescu, de geografie, cu care se cunoştea de altfel. De acolo avusese posibilitatea (ridicându-şi ochii, oprindu-şi privirile pe chipul ei, pe umeri) s-o privească atent, examinându-i fiecare expresie a feţei, ochii, bărbia, acea vioiciune moale, enigmatică a trupului. A doua zi n-o mai întâlni (deşi se gândise tot timpul la ea şi chiar venise mai devreme, nerăbdător, să poată s-o mai admire).
            Simţi tot timpul un gol în stomac şi o lipsă de interes pentru tot ce făcea, care-l uimi, aproape speriindu-l. Inima i se strânse în piept ca un purice. Doamne, iartă-mă, îşi spuse în gând, mi se pare că de data aceasta m-am îndrăgostit rău de tot.

                                                          * * *

            Poate mai mult decât orice l-a înspăimântat atunci presimţirea tulbure, dulceagă, că ceea ce putea fi o nenorocire pentru el, se întâmplase cu adevărat. Peste câteva zile (timp în care se strădui ca un adolescent să intre în vorbă cu ea şi să-i atragă atenţia) se gândi că dragostea aceasta care se născuse dintr-o dată tulbure, viscerală, seamănă îngrozitor de mult cu prima lui dragoste din adolescenţă. Îşi avea parohia într-un sat din apropiere.
        Venea de o lună înaintea stareţului care era din sat şi care avea cheile la el. În tinda bisericii cu mâinile ridicate şi lipite în faţă, se rugase să fie iertat de dragostea lui păcătoasă. Se ruga în fiecare zi Domnului să-i potolească focul care-i ardea fiinţa şi-i luase minţile. Instinctiv, de lucrul acesta îşi dăduse seama mai târziu, se ferea să stea mai mult timp acasă sau în biserică. Ideea păcatului săpase în sufletul lui o rană care se lărgea sângerând. Se gândise la închipuirile, la suferinţele călugărilor când  diavolul îi încerca şi îi ispitea cu păcatul trupului femeiesc. La suferinţa şi la tăria lui Iisus Cristos când fusese ispitit de diavol în pustiu. Ploile reci de toamnă sosiră devreme, ameninţătoare, închise în ele. Plecase pe jos din satul în care îşi avea parohia, cu o umbrelă mare şi neagră în mâini, pe drumul care ducea peste câmp. Îi făcea bine imaginea dezolantă a câmpului, a bălţilor putrede, de un verde înnegrit şi murdar, a ciorilor dormind pe arături. Tot timpul fusese chinuit de ideea că este supus la o mare încercare, sau că ispăşeşte un păcat Gândul că ceea ce se întâmplă cu el poate că nu este un păcat, ci mai degrabă un dar dumnezeiesc, se ivise pe neaşteptate din adâncurile conştiinţei, acolo pe câmpul pustiu, chircit sub ploaia rece de toamnă.
            Într-una din zile o aştepta la ieşire şi-i ceru permisiunea s-o conducă  până acasă, sau măcar câţiva paşi. Dona Roşu îl privise cu ochii ei mari, contrastând puternic cu faţa mică, îngustă. Un surâs trist şi cald îi înflori în colţul gurii. Bine părinte, şopti femeia luând-o puţin înainte.
            Îl aşteptă şi merseră amândoi alături. Un timp tăcură, stânjeniţi amândoi. Dona Roşu privea visătoare în lungul străzii, sau îşi lăsa pierdută privirea în pământ. Şi chiar aşa vă cheamă, Dona, o întrebă preotul şoptind, mai mult ca să rupă tăcerea, la început am crezut că vi se spune doamna Roşu, apoi am înţeles că de fapt e numele dumneavoastră mic, de aceea are un farmec aparte. Dona, Dona, repetă el coborând vocea, e într-adevăr un nume frumos. Vine din literatura medievală şi din înalta societate. Din ţinuturile hispanice. Dona Roşu tăcu privind în lungul străzii, apoi coti pe uliţa care urcă uşor. Mergeau încet, aşa cum se plimbă tinerii, timizi, simţind că deşi ar avea să-şi spună o mulţime de lucruri, cuvintele rămân în ei moarte, neputincioase.
            - E numele meu mic, domnule Chendrea, şopti femeia, scuturându-şi pletele, numele acesta i-a plăcut foarte mult mamei care era evreică.
            - Sunteţi evreică, o întrebă bărbatul brusc, oprindu-se în loc, ca şi cum ar fi fost surprins, fără să-şi dea seama că făcuse o gafă.
            Dona Roşu se opri şi ea în loc. O cută i se adânci între sprâncene asprindu-i chipul. Nu ştiaţi deci, constată ea tristă, şi-şi continuă mersul încet. Ilarion Chendrea îşi dădu seama că făcuse o gafă, îşi ceruse scuze, apoi o ajunse din urmă. Oricum asta va complica lucrurile, surâse ea vag.
      Mai merseră o bucată de drum, femeia se opri în faţa unei case, cu portic de cărămizi, înecat în iederă.
- Nu mi-aţi spus nimic până acum, constată ea, surâzând. Chipul i se înveseli brusc. Aici stau, dacă vreţi vă invit înăuntru. Preotul se înroşi brusc, şi femeia care rămăsese în urma lui observă cu coada ochiului roşeaţa care se întinsese pe chipul alb, puţin grăsuţ al colegului ei. Urcară treptele  de piatră tocită, casa era veche, poate chiar de dinaintea primului război mondial. Îi plăcea curăţenia desăvârşită şi acel stil uşor oriental, bulgăresc, balcanic, inspirând un sentiment sacru. Casa a fost construită de bunicul dinspre mamă, vorbi profesoara, deschizând uşa şi poftindu-l. În sufrageria mare, cu mobile vechi şi scoarţe amintind altă lume, Ilarion Chendrea  se învârti în loc ca un manechin. Scoarţa de pe perete este moldovenească, vorbi ea. Apoi se însufleţi dintr-o dată.
- O să vă las un timp singur, dacă vreţi puteţi să cercetaţi biblioteca sau să luaţi o carte. Cu un gest vioi al mâinii îi arăta biblioteca, pe care n-o observase, ascunsă după un fel de draperie. Ilarion Chendrea se apropie cu paşi înceţi. Dădu draperia la o parte şi încercă să citească titlurile de pe cotoarele cărţilor. În general erau cărţi vechi, din perioada interbelică sau cărţi ruseşti de după patruzeci şi opt. Auzi paşi în spatele lui. Dona Roşu se întorsese cu ibricul de cafea, se schimbase, îşi pusese un halat de casă, de culoarea oului de raţă, scurt. Arăta parcă mai tânără.
- Mai cumpăr cărţi bune numai când mă duc la Bucureşti, vorbi ea, la fel de repede şi de stăpână pe ea, şi el nu putu să nu observe schimbarea aproape totală a femeii de care era îndrăgostit. Luaţi loc, îi auzi vocea caldă. Se aşeză încet, greoi. O oboseală dulce îi cuprinsese picioarele.
-  Nu ştiu cum să vă spun, o auzi din nou, domnule Chendrea, sau părinte sau părinte Chendrea ?
            Bărbatul simţi în adâncul inimii usturimea ironiei. Un moment îşi ţinu capul aplecat, aşteptând nici el nu ştia ce. Dintr-o dată în odaia vecină i se păru că aude ticăitul limpede al unui ceas vechi. Îşi aminti odaia bunicii lui, când era copil, avea un ceas C.F.R. vechi, de după primul război mondial, care ticăia rar şi tare răspândind o pace atemporală în toată casa.
            Îşi încordă auzul, nu se înşela, trebuia să fie şi acesta tot un ceas vechi. Sufletul i se umplu dintr-o dată de pacea răspândită de ceas.
- O să vă spun domnule Chendrea, e mai bine aşa, auzi ca prin vis vocea caldă, şi tânără a femeii. Doamne, era atâta pace, un fel de odihnă spirituală a lucrurilor, care-i pătrundea toată fiinţa. Iar dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi cum vreţi, veni din nou glasul ei ca un ciripit. Ilarion Chendrea sorbi din cafeaua fierbinte. Avu impresia că-şi reaminteşte cuvintele pe care inconştientul din el le prinsese din zbor. Îşi înălţa cu un efort de voinţă uriaş corpul. Dona Roşu zâmbea într-un fel timid şi visător. Aş fi foarte fericit dacă ne-am putea spune pe nume. Tăcerea izvora din lucruri ca o pânză de păianjen. Nici unul nu spuse nimic un timp. Preotul îşi auzi inima bătând, un amestec de somnolenţă şi de emoţie, de timiditate şi de inerţie. Parcă se vedea din afara lui, îşi percepea pielea şi marginea fiinţei ciudat de intens. Ar fi dorit mult timp să se bucure de pacea aceasta sufletească, de ev mediu parcă, dacă emoţia, acel sentiment erotic tulbure n-ar fi crescut în el ameninţând să-l asfixieze. Ideea ţâşni din negura fiinţei lui salvatoare. Brusc sângele începu să alerge prin vene asurzindu-l.
            Atunci se hotărî să-i mărturisească dragostea, chinul care-l sfâşia de atâta timp. Nu-şi mai aducea aminte ce i-a spus la sfârşit, a simţit doar tăcerea din cameră ca pe un pustiu de gheaţă. O clipă i s-a făcut frică. Atunci a ridicat capul şi a privit-o în ochi. Dona Roşu rămăsese cu faţa puţin întoarsă, cu privirea uşor rătăcită. Părea speriată sau mai degrabă dezorientată.
            Ilarion Chendrea se gândi că ea s-ar putea să fie mai emoţionată, mai timidă decât el, că ar fi bine în momentul acela să preia el iniţiativa, s-o ajute. Dar nu ştia ce să facă, mâinile îi stăteau inerte pe masă, parcă ar fi fost de ghips.
            O strigă pe nume. Dona Roşu tresări uşor, cu o expresie de mirare pe chip. Îşi ridică mândră privirea. De data aceasta chipul femeii avea o nuanţă de lumină galbenă, de bunătate. Un moment se priviră în ochi, inima bărbatului sfârâi ca un bulgăre de seu aruncat în foc. Vă întreb ceva părinte, şopti ea, la fel de mândră şi de emoţionată. Vreau să spun, sunteţi un om serios, profund ? Ar mai fi vrut parcă să-l întrebe ceva, dar buzele îi rămaseră întredeschise. Îl privea blândă, curajoasă, în ochi.
            Bărbatul clătină din cap mut. Şi pentru că nu mai putea să suporte privirea femeii, care-l ardea, îşi lăsă capul în jos.
            - Eu, părinte, sunt un suflet foarte serios, curat. Dona Roşu se ridică în picioare, era emoţionată, picioarele, muşchii nu-i mai aveau astâmpăr. Rămase cu privirea pierdută pe fereastră.
            - În cazul în care este adevărat ce spuneţi, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi. Oricum, n-aş vrea să se întâmple nimic urât, murdar.
            O rugă să-i spună pe nume, inima îi bătea mai încet, acum nu-i  mai păsa de nimic, fie ce-o fi, soarta lui era hotărâtă.
            Se simţi dintr-o dată îngrozitor de obosit. Profesoara îl privea intens cu aceeaşi expresie de bunătate, ca şi cum ar fi vrut să-l pătrundă până-n adâncul fiinţei.
            Se ridică în picioare, era peste puterile lui să mai suporte.
-  M-am rugat foarte mult să fiu scăpat de păcatul acesta, murmură pierdut bărbatul. Dumnezeu facă ce-o vrea cu mine. Eu am venit să mă mărturisesc. Se îndreptă spre uşă. Gândul să-l oprească îi veni târziu, iar mâinile şi picioarele îi erau înţepenite de atâta emoţie şi tensiune. Ieşi în tinda mare, de casă veche, mergea încet ca un condamnat la moarte, poate unde se aştepta să fie chemat. Nu auzi nimic, numai vântul trecea indiferent peste acoperişuri, culcând lujerii florilor. Ajunse în faţa porţii, acum parcă îi era mai bine, ar fi vrut să se întoarcă (o văzu în minte stând la fereastră şi privindu-l cu ochii ei mari) dar nu mai avea atâta tărie şi putere în el.
(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu