ŞTEFAN DUMITRESCU
Părintele Ilarion
Chendrea se opri în loc să-şi tragă sufletul. Urcase strada repede (avea 47 de
ani şi tot nu-i intrase în cap că nu mai este tânăr) şi obosise. Uliţa cotea la
stânga, mai avea aproape o sută de metri, din locul în care se găsea vedea
valurile de iederă şi ajungea acasă. Transpirase, îşi simţea cămaşa udă pe
omoplaţi. În minte îi veni iar chipul Donei Roşu. Se urni din loc şi după
douăzeci de metri îşi dădu seama că merge iar prea repede, aşa că mai rări
pasul. Căzuse păcatul pe el acum la bătrâneţe, când avea copii mari, fata mai
avea un an şi termina chimia alimentară, iar băiatul era în ultimul an de
liceu. La început crezuse că e o toană, i se mai întâmplase de câteva ori în
viaţă să-i fugă ochii după vreo femeie, sau să se gândească la ea câteva zile.
Îşi făcuse cruce, se rugase în gând şi fusese bucuros când constatase după un
timp c-o uitase. Întotdeauna rămânea cu un sentiment ciudat, ca o părere sau ca
un parfum, aşa cum duce vântul mirosul florii de salcâm, un fel de bucurie că
sufletul i se înfiorase şi în acelaşi timp un fel de tristeţe, că zilele se
duc, se duc şi anii, dar tot mai plicticoşi şi mai pustii.
Se gândi că seamănă cu tatăl lui,
care fusese un om voinic şi frumos, căruia-i plăcuse să iubească şi mai ales să
trăiască singur.
Aveau pământ, fuseseră bogaţi, de
asta şi putuseră să-l ţină la şcoli. Dar ceea ce-l impresionase cel mai mult
fusese acea mândrie – cuminţenie, un fel de tărie şi seninătate cu care trăiau
ei pe lume. Poate că avuseseră necazuri mari, le muriseră doar doi copii, nu-i
văzuse însă niciodată disperaţi, sau plângându-se, cum nu-i văzuse niciodată
chefuind sau jucând în horă. La ei şi suferinţa şi bucuria se pierdeau în ceea
ce el ştia că este tăria fiinţei lor. Şi el fusese, mai ales de la o anumită
vârstă, ceea ce s-ar numi un om tare.
Terminase
Politehnica şi un an şi jumătate lucrase ca inginer într-o fabrică. Nu-i
plăcuse însă şi asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut meseria, ci pentru că se
trezise în viaţa aceasta ca într-un pustiu. Atunci răbufnise în sufletul lui
ceea ce s-ar numi criza religioasă. Doamne, dacă lumea asta este aşa cum o vede
ochiul meu şi cum o simte sufletul meu, adică o lume mărginită, făcută din
lucruri banale, fără nici un mister, cu oameni răi care se mănâncă unul pe
altul, condamnaţi la moarte chiar din clipa în care s-au născut, atunci lumea
asta şi viaţa nu merită trăite. Trebuie să existe altceva dincolo de lucruri şi
de moarte. Lucrul acesta fusese pus în sufletul lui încă din copilărie, când
mergea cu maică-sa mare la Paşti,
ori să se spovedească, vedea şi acum biserica satului aşezată ca o navă pe
colină. Acum era altceva însă, simţea disperat că dacă cealaltă lume, şi dacă
adevărurile eterne pe care fiinţa lui le avea în el nu erau adevărate, atunci
viaţa pentru el nu mai avea nici un sens. Angoasa şi disperarea, amestecată cu
fondul cenuşiu – întunecat al spaimei de moarte, lipsa de experienţă, toate
acestea îl determinaseră să se îndrepte hotărât, şi o dată pentru totdeauna,
către căutarea lui Dumnezeu. Se liniştise abia după primii ani de teologie. Era
o minte ageră şi însetată, citea mult, zorile îl prindeau în chilia lui cu
pleoapele umflate de nesomn.
Imaginea lui Dumnezeu căpătase în
sufletul lui contururi şi înţelesuri noi, deşi imaginea aceea văzută de el în
copilărie, pe zidul bisericii din satul lor, îi rămăsese la fel de vie în
minte. Dumnezeu este indefinit şi prezent în tot şi în toate, de aceea mai
înainte de a fi fiinţă vie este o Lege, prezentă în toate cele sunt, care se
văd şi nu se văd, care acţionează în tot universul.
Când terminase Teologia se
liniştise, sufletul îi era împăcat într-un fel, deşi simţea din când în când
acel gol al necunoaşterii rozându-l. Aşa se întâmplă că în anii următori se
apucă să facă la fără frecvenţă facultatea de chimie. Între timp se căsători,
şi nu putea să nu fie mulţumit în faţa lui Dumnezeu că n-avusese parte de o
femeie bună. Maria îi fusese de mare ajutor în viaţă, nu numai ca femeie care-i
astâmpărase sufletul, căci îi ardeau călcâile după dragoste şi după femei, ci
pentru că sosise vremea, iar ea era o fată şi frumoasă şi aşezată, cu care ştia
că va trăi până la bătrâneţe, aşa cum şi-ar fi dorit el să trăiască şi să fie
cu femeia lui.
Ilarion Chendrea urca scările,
vântul înfioră, foşnind, perdelele de iederă care urzeau pe zidurile de
cărămidă roşie. În camera mare o văzu pe nevastă-sa, cosea o pernă, pentru
nunta fetei le coase, îşi spune în gând. Îşi lăsă geanta pe măsuţa din hol.
Preoteasa îi dădu bună ziua şi-şi văzu mai departe de treburi, iar el veni
lângă ea. Rămase surprins, ca şi cum astăzi ar fi observat lucrul acesta pentru
prima dată, cât de îmbătrânită îi era soţia. Şi mâinile mari şi butucănoase, pe
care pielea se zbârcise ca un pergament de atâta spălat. Simţi pentru ea un fel
de milă, de ruşine totodată şi de strângere de inimă. Doamne, că păcătos sunt,
îşi spuse în gând. De fiecare dată când o vedea pe nevastă-sa, sau noaptea când
se culca alături de ea, gândul îi fugea ca o vulpe galbenă la cealaltă.
De
vreo trei ani, pentru că n-aveau profesor de chimie la Liceul din târgul acesta
nenorocit, o amestecătură de case orientale, de grădini şi de acoperişuri cu
olane (se pomenise într-o zi cu directorul liceului la el. Părinte, vă rugăm
din suflet să acceptaţi să veniţi profesor la noi, n-avem profesor de chimie şi
de fizică şi dacă nu veniţi dumneavoastră, cine ştie când vom mai avea un
profesor adevărat), preda chimia la liceu. Îşi făcea orele regulat în zilele de
luni, marţi şi joi, elevii erau aşezaţi şi silitori, copii de ţărani din
comunele şi satele învecinate. În prima zi când o văzuse (în minte îi apare vie
imaginea Donei Roşu, cu părul roşcat, căzut mai mult pe umărul drept, răsărind
din penumbra culoarului) i se păruse, senzaţia fusese violentă, materială, o
formă de abur, o silfidă.
Pentru că era nou în cancelarie, se
aşezase pe scaunul din colţ, lângă profesorul Nicolae Velcescu, de geografie,
cu care se cunoştea de altfel. De acolo avusese posibilitatea (ridicându-şi ochii,
oprindu-şi privirile pe chipul ei, pe umeri) s-o privească atent, examinându-i
fiecare expresie a feţei, ochii, bărbia, acea vioiciune moale, enigmatică a
trupului. A doua zi n-o mai întâlni (deşi se gândise tot timpul la ea şi chiar
venise mai devreme, nerăbdător, să poată s-o mai admire).
Simţi tot timpul un gol în stomac şi
o lipsă de interes pentru tot ce făcea, care-l uimi, aproape speriindu-l. Inima
i se strânse în piept ca un purice. Doamne, iartă-mă, îşi spuse în gând, mi se
pare că de data aceasta m-am îndrăgostit rău de tot.
* * *
Poate mai mult decât orice l-a
înspăimântat atunci presimţirea tulbure, dulceagă, că ceea ce putea fi o
nenorocire pentru el, se întâmplase cu adevărat. Peste câteva zile (timp în
care se strădui ca un adolescent să intre în vorbă cu ea şi să-i atragă
atenţia) se gândi că dragostea aceasta care se născuse dintr-o dată tulbure,
viscerală, seamănă îngrozitor de mult cu prima lui dragoste din adolescenţă. Îşi
avea parohia într-un sat din apropiere.
Venea de o lună înaintea stareţului
care era din sat şi care avea cheile la el. În tinda bisericii cu mâinile
ridicate şi lipite în faţă, se rugase să fie iertat de dragostea lui păcătoasă.
Se ruga în fiecare zi Domnului să-i potolească focul care-i ardea fiinţa şi-i
luase minţile. Instinctiv, de lucrul acesta îşi dăduse seama mai târziu, se
ferea să stea mai mult timp acasă sau în biserică. Ideea păcatului săpase în
sufletul lui o rană care se lărgea sângerând. Se gândise la închipuirile, la
suferinţele călugărilor când diavolul îi
încerca şi îi ispitea cu păcatul trupului femeiesc. La suferinţa şi la tăria
lui Iisus Cristos când fusese ispitit de diavol în pustiu. Ploile reci de
toamnă sosiră devreme, ameninţătoare, închise în ele. Plecase pe jos din satul
în care îşi avea parohia, cu o umbrelă mare şi neagră în mâini, pe drumul care
ducea peste câmp. Îi făcea bine imaginea dezolantă a câmpului, a bălţilor
putrede, de un verde înnegrit şi murdar, a ciorilor dormind pe arături. Tot
timpul fusese chinuit de ideea că este supus la o mare încercare, sau că
ispăşeşte un păcat Gândul că ceea ce se întâmplă cu el poate că nu este un
păcat, ci mai degrabă un dar dumnezeiesc, se ivise pe neaşteptate din adâncurile
conştiinţei, acolo pe câmpul pustiu, chircit sub ploaia rece de toamnă.
Într-una din zile o aştepta la
ieşire şi-i ceru permisiunea s-o conducă
până acasă, sau măcar câţiva paşi. Dona Roşu îl privise cu ochii ei
mari, contrastând puternic cu faţa mică, îngustă. Un surâs trist şi cald îi
înflori în colţul gurii. Bine părinte, şopti femeia luând-o puţin înainte.
Îl aşteptă şi merseră amândoi
alături. Un timp tăcură, stânjeniţi amândoi. Dona Roşu privea visătoare în
lungul străzii, sau îşi lăsa pierdută privirea în pământ. Şi chiar aşa vă
cheamă, Dona, o întrebă preotul şoptind, mai mult ca să rupă tăcerea, la
început am crezut că vi se spune doamna Roşu, apoi am înţeles că de fapt e
numele dumneavoastră mic, de aceea are un farmec aparte. Dona, Dona, repetă el
coborând vocea, e într-adevăr un nume frumos. Vine din literatura medievală şi
din înalta societate. Din ţinuturile hispanice. Dona Roşu tăcu privind în
lungul străzii, apoi coti pe uliţa care urcă uşor. Mergeau încet, aşa cum se
plimbă tinerii, timizi, simţind că deşi ar avea să-şi spună o mulţime de
lucruri, cuvintele rămân în ei moarte, neputincioase.
- E numele meu mic, domnule
Chendrea, şopti femeia, scuturându-şi pletele, numele acesta i-a plăcut foarte
mult mamei care era evreică.
- Sunteţi evreică, o întrebă
bărbatul brusc, oprindu-se în loc, ca şi cum ar fi fost surprins, fără să-şi
dea seama că făcuse o gafă.
Dona Roşu se opri şi ea în loc. O
cută i se adânci între sprâncene asprindu-i chipul. Nu ştiaţi deci, constată ea
tristă, şi-şi continuă mersul încet. Ilarion Chendrea îşi dădu seama că făcuse
o gafă, îşi ceruse scuze, apoi o ajunse din urmă. Oricum asta va complica
lucrurile, surâse ea vag.
Mai merseră o bucată de drum, femeia se
opri în faţa unei case, cu portic de cărămizi, înecat în iederă.
- Nu mi-aţi spus
nimic până acum, constată ea, surâzând. Chipul i se înveseli brusc. Aici stau,
dacă vreţi vă invit înăuntru. Preotul se înroşi brusc, şi femeia care rămăsese
în urma lui observă cu coada ochiului roşeaţa care se întinsese pe chipul alb,
puţin grăsuţ al colegului ei. Urcară treptele
de piatră tocită, casa era veche, poate chiar de dinaintea primului
război mondial. Îi plăcea curăţenia desăvârşită şi acel stil uşor oriental, bulgăresc,
balcanic, inspirând un sentiment sacru. Casa a fost construită de bunicul
dinspre mamă, vorbi profesoara, deschizând uşa şi poftindu-l. În sufrageria
mare, cu mobile vechi şi scoarţe amintind altă lume, Ilarion Chendrea se învârti în loc ca un manechin. Scoarţa de
pe perete este moldovenească, vorbi ea. Apoi se însufleţi dintr-o dată.
- O să vă las un
timp singur, dacă vreţi puteţi să cercetaţi biblioteca sau să luaţi o carte. Cu
un gest vioi al mâinii îi arăta biblioteca, pe care n-o observase, ascunsă după
un fel de draperie. Ilarion Chendrea se apropie cu paşi înceţi. Dădu draperia
la o parte şi încercă să citească titlurile de pe cotoarele cărţilor. În
general erau cărţi vechi, din perioada interbelică sau cărţi ruseşti de după
patruzeci şi opt. Auzi paşi în spatele lui. Dona Roşu se întorsese cu ibricul
de cafea, se schimbase, îşi pusese un halat de casă, de culoarea oului de raţă,
scurt. Arăta parcă mai tânără.
- Mai cumpăr cărţi
bune numai când mă duc la
Bucureşti, vorbi ea, la fel de repede şi de stăpână pe ea, şi
el nu putu să nu observe schimbarea aproape totală a femeii de care era
îndrăgostit. Luaţi loc, îi auzi vocea caldă. Se aşeză încet, greoi. O oboseală
dulce îi cuprinsese picioarele.
- Nu ştiu cum să vă spun, o auzi din nou,
domnule Chendrea, sau părinte sau părinte Chendrea ?
Bărbatul simţi în adâncul inimii
usturimea ironiei. Un moment îşi ţinu capul aplecat, aşteptând nici el nu ştia
ce. Dintr-o dată în odaia vecină i se păru că aude ticăitul limpede al unui
ceas vechi. Îşi aminti odaia bunicii lui, când era copil, avea un ceas C.F.R.
vechi, de după primul război mondial, care ticăia rar şi tare răspândind o pace
atemporală în toată casa.
Îşi încordă auzul, nu se înşela,
trebuia să fie şi acesta tot un ceas vechi. Sufletul i se umplu dintr-o dată de
pacea răspândită de ceas.
- O să vă spun
domnule Chendrea, e mai bine aşa, auzi ca prin vis vocea caldă, şi tânără a
femeii. Doamne, era atâta pace, un fel de odihnă spirituală a lucrurilor,
care-i pătrundea toată fiinţa. Iar dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi cum
vreţi, veni din nou glasul ei ca un ciripit. Ilarion Chendrea sorbi din cafeaua
fierbinte. Avu impresia că-şi reaminteşte cuvintele pe care inconştientul din
el le prinsese din zbor. Îşi înălţa cu un efort de voinţă uriaş corpul. Dona
Roşu zâmbea într-un fel timid şi visător. Aş fi foarte fericit dacă ne-am putea
spune pe nume. Tăcerea izvora din lucruri ca o pânză de păianjen. Nici unul nu
spuse nimic un timp. Preotul îşi auzi inima bătând, un amestec de somnolenţă şi
de emoţie, de timiditate şi de inerţie. Parcă se vedea din afara lui, îşi
percepea pielea şi marginea fiinţei ciudat de intens. Ar fi dorit mult timp să
se bucure de pacea aceasta sufletească, de ev mediu parcă, dacă emoţia, acel
sentiment erotic tulbure n-ar fi crescut în el ameninţând să-l asfixieze. Ideea
ţâşni din negura fiinţei lui salvatoare. Brusc sângele începu să alerge prin
vene asurzindu-l.
Atunci se hotărî să-i mărturisească
dragostea, chinul care-l sfâşia de atâta timp. Nu-şi mai aducea aminte ce i-a
spus la sfârşit, a simţit doar tăcerea din cameră ca pe un pustiu de gheaţă. O
clipă i s-a făcut frică. Atunci a ridicat capul şi a privit-o în ochi. Dona
Roşu rămăsese cu faţa puţin întoarsă, cu privirea uşor rătăcită. Părea speriată
sau mai degrabă dezorientată.
Ilarion Chendrea se gândi că ea s-ar
putea să fie mai emoţionată, mai timidă decât el, că ar fi bine în momentul
acela să preia el iniţiativa, s-o ajute. Dar nu ştia ce să facă, mâinile îi
stăteau inerte pe masă, parcă ar fi fost de ghips.
O strigă pe nume. Dona Roşu tresări
uşor, cu o expresie de mirare pe chip. Îşi ridică mândră privirea. De data
aceasta chipul femeii avea o nuanţă de lumină galbenă, de bunătate. Un moment
se priviră în ochi, inima bărbatului sfârâi ca un bulgăre de seu aruncat în
foc. Vă întreb ceva părinte, şopti ea, la fel de mândră şi de emoţionată. Vreau
să spun, sunteţi un om serios, profund ? Ar mai fi vrut parcă să-l întrebe
ceva, dar buzele îi rămaseră întredeschise. Îl privea blândă, curajoasă, în
ochi.
Bărbatul clătină din cap mut. Şi
pentru că nu mai putea să suporte privirea femeii, care-l ardea, îşi lăsă capul
în jos.
- Eu, părinte, sunt un suflet foarte
serios, curat. Dona Roşu se ridică în picioare, era emoţionată, picioarele,
muşchii nu-i mai aveau astâmpăr. Rămase cu privirea pierdută pe fereastră.
- În cazul în care este adevărat ce
spuneţi, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi. Oricum, n-aş vrea să se întâmple
nimic urât, murdar.
O rugă să-i spună pe nume, inima îi
bătea mai încet, acum nu-i mai păsa de
nimic, fie ce-o fi, soarta lui era hotărâtă.
Se simţi dintr-o dată îngrozitor de
obosit. Profesoara îl privea intens cu aceeaşi expresie de bunătate, ca şi cum
ar fi vrut să-l pătrundă până-n adâncul fiinţei.
Se ridică în picioare, era peste
puterile lui să mai suporte.
- M-am rugat foarte mult să fiu scăpat de
păcatul acesta, murmură pierdut bărbatul. Dumnezeu facă ce-o vrea cu mine. Eu
am venit să mă mărturisesc. Se îndreptă spre uşă. Gândul să-l oprească îi veni
târziu, iar mâinile şi picioarele îi erau înţepenite de atâta emoţie şi tensiune.
Ieşi în tinda mare, de casă veche, mergea încet ca un condamnat la moarte,
poate unde se aştepta să fie chemat. Nu auzi nimic, numai vântul trecea
indiferent peste acoperişuri, culcând lujerii florilor. Ajunse în faţa porţii,
acum parcă îi era mai bine, ar fi vrut să se întoarcă (o văzu în minte stând la
fereastră şi privindu-l cu ochii ei mari) dar nu mai avea atâta tărie şi putere
în el.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu