SUFLETUL CA O PASĂRE (partea a doua)

             

                                                             II

A doua zi la şcoală o văzu intrând în cancelarie, a dat bună ziua, a mers şi şi-a pus poşeta pe locul ei de pe masa din cancelarie. S-a uitat în condică, a luat un catalog, l-a răsfoit atentă, în timp ce ochii lui o urmăreau hipnotizaţi parcă. A schimbat câteva cuvinte cu prietena ei, apoi au început să vorbească despre prăjituri. Dumnezeule, exclamă părintele Chendrea în gândul lui, se poartă atât de firesc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Se blestemă în gând de gestul lui copilăresc şi de prostia de a suferi ca un adolescent. Ştia că e nemăritată, curiozitatea îl împinsese să afle de la colegi amănunte despre ea. Aflase astfel că îi murise soţul pe front, la câţiva ani după ce se căsătoriseră. Probabil că-l iubise atât de mult, încât hotărâse să nu se mai căsătorească niciodată. Încercă să schimbe câteva cuvinte cu ea, îi răspunse sincer, grăbindu-se. Abia în săptămâna următoare, în ultima pauză, în cancelarie mai era numai bătrânul profesor Ilie Marinescu, profesorul de biologie, se apropie de el şi-i înmână o carte. Era îmbrăcată în coală albastră. V-am adus cartea, domnule profesor, şopti ea fără să-l privească. Mai întârzie puţin lângă el, apoi se întoarse la locul ei, îşi luă poşeta, păru că se gândeşte la ceva, rămase aşa un timp gânditoare, după care se îndreptă spre uşă. Îşi luă la revedere, abia întorcând capul şi ieşi.

            Părintele Ilarion Chendrea rămase mult timp cu privirile pierdute înspre uşă. Se trezi când îl văzu pe colegul lui ieşind cu catalogul sub braţ. Inima îi bătea cu putere, fericită, aproape că îi venea să strige de bucurie. Dumnezeule, dar ăsta e semnul că mi-a acceptat dragostea, că vom fi buni prieteni. Cartea pe care mi-a înapoiat-o nu e decât complicitatea femeii care iubeşte. Privi în jos mai mult din instinct. Era singur în cancelarie. Deschise să vadă ce carte este, filele se deschiseseră singure la pagina la care se zărea biletul pus de Dona Roşu. Îl băgă  în buzunar cu un gest repezit ca şi cum ar fi fost un adolescent speriat. Cartea o puse în servietă, apoi îşi luă catalogul şi ieşi pe culoarul care i se păru nefiresc de rece şi întunecos.

          În timpul orei abia dacă putu să-şi astâmpere nerăbdarea, timpul trecea încet, chinuitor de încet. Le dădu elevilor să citească singuri lecţia nouă pe care le-o explică în câteva cuvinte, iar el merse în fundul clasei unde putu să citească fără să se simtă urmărit de vreo privire, biletul. Vedea capetele elevilor aplecate peste carte. După ce termină de citit, îşi înălţă capul şi se rugă Domnului să-l ierte. Nu mai reţinea nici un cuvânt, numai emoţia care străbătea mica scrisoare de la un capăt la altul. Doamne, aceleaşi chinuri şi aceleaşi emoţii le trăieşte şi ea. Poate că şi pentru ea dragostea seamănă cu cea de la şaisprezece ani. Mai citi încă o dată scrisoarea, de data aceasta se gândi la ideea că nu pot să fie decât prieteni, doi prieteni buni, care comunică şi ne înţelegem şi tot ar fi prea mult.

            Băgă biletul în buzunar şi încercă să-i urmărească pe elevi: lucrau toţi, preocupaţi să facă rezumatul lecţiei. Mai scoase încă o dată biletul să-l citească. De data aceasta, ciudat, biletul i se păru mai rece, mai neutru. Simţi o durere în piept, cum îi urcă prin gâtlej şi cum îl asfixiază

                                                        * * *

            La început se fereau amândoi. Miercuri după amiază Dona Roşu o luă înainte, grăbindu-se. Mereu avea impresia că e urmărită. Ajunsă acasă, îşi punea acelaşi capot, se aranja îndeajuns în oglindă (în ultimul timp observase că paloarea obrazului fusese înlocuită de o roşeaţă trandafirie), apoi punea de cafea. Ştia că peste puţin timp avea să vină şi el. Dacă mai întârzia puţin, se mai uita în oglindă, mai mult ca să-şi aranjeze părul.

            Ilarion Chendrea sosea cu geanta plină, de fiecare dată aducea câte un kilogram de alune prăjite. La început se simţiră stingheriţi, apoi încetul cu încetul se obişnuiseră unul cu altul. Cu cât o cunoscuse mai bine, cu atât dragostea lui se transformase într-un sentiment profund raţional. Dacă la început îl uimiseră cunoştinţele ei de literatură universală, acum i se părea o femeie liniştită şi cultă, care se familiarizase în liniştea acestei case vechi, cu personajele diferitelor culturi, cu marii autori. Îl uimea apoi vioiciunea minţii şi a gesturilor ei, apoi acele ape albastre, expresii ale sufletului ei curat, care-i treceau ca nişte umbre pe chip. Poate că nu era ceea se numeşte o femeie frumoasă, dar era o fiinţă vie, profundă, iluminată de un mister ancestral, care răzbătea din adâncurile fiinţei ei.

            Acum se familiarizaseră unul cu altul (de acum iarna era pe sfârşite, picurau streşinile domol) ca nişte animale răbdătoare. Ilarion Chnedrea se întindea pe pat punându-şi o pernă mare sub ceafă şi discutau ceasuri întregi. Nu-i plăcea gândirea neîncrezătoare a Donei, când întrau Biblie, îi lipsea ceea ce s-ar numi o interpretare nuanţată, simbolică. Îi reproşase lucrul acesta de câteva ori, la rândul ei îl rugase să aibă răbdare până se obişnuieşte cu modul lui de a interpreta Evanghelia. Venise martie, peticele de zăpadă se mai vedeau numai în dosul gardurilor sau în partea de nord a zidurilor. Afară se lăsa o seară caldă, plină de mister. O văzu dintr-o dată însufleţindu-se. Aprinse o lumânare mare.

- Ce-ar fi să nu te mai duci acasă, să dormi la mine? Vom sta de vorbă până noaptea târziu, tu te vei culca aici, iar eu în dormitor. Dădu din cap îngândurat. Preoteasa era obişnuită, în zilele când trebuia să rămână pentru slujba de seară la biserică, noaptea dormea la stareţ şi venea acasă a doua zi dimineaţa. Dona Roşu observase expresia lui de tristeţe.

- Dacă ştii că ai probleme cu soţia, e mai bine să te duci, Lar. Îşi spuneau acum pe numele mic, cu care se alintă îndrăgostiţii. N-avea grijă, nu e nici o problemă, o linişti el. Preoteasa e obişnuită să rămân să dorm la stareţ, unde am parohia. Seara mâncară împreună, încet, tăcuţi, mai spunând fiecare din când în când câte ceva.

- Asta a fost prima noastră masă de seară, m-am simţit puţin ca în familie. Îţi sunt recunoscătoare pentru asta. După ce strânse masa, Ilarion Chendrea se întinse în pat şi se apucă să citească ziarele şi revistele literare la care era abonată Dona Roşu, iar ea strângându-şi picioarele, îşi luă croşeta şi se puse pe treabă. Sunetele bătrânului ceasornic (cu mult timp în urmă preotul Chendrea simţise nevoia să-l vadă şi-i ceruse voie să intre în dormitorul ei) se auziră mai tare, pline de o blândeţe ciudată. Nu era un ceasornic CFR, era unul nemţesc, poate dinainte de primul război mondial, cu o sonerie în formă de goarnă. Dona Roşu îşi mişca mâinile repede ca şi cum ar fi fost două fiinţe desprinse de fiinţa ei, se gândi că aşa cum stau acum, ea croşetând şi el citind ziarele, semănau cu o familie burgheză, plictisiţi de acum de viaţă. Apoi sesiză pacea aceea specifică familiei, ceva atât de blând şi de emoţionant, că un timp lăsă lucrul din mână încercând să asculte pacea care susura în jurul ei. În clipa aceea o privi preotul Chendrea şi i se păru nespus de frumoasă, ca o madonă şi totodată ca o adolescentă, senzuală, cu carnaţia atât de fină.  Spaima crescu în el în timp ce simţurile treze îi incendiase toată fiinţa. Lăsă revista din mână şi închise ochii. Doamne, ajută-mă să nu cad în păcat! E atât de frumoasă, cum nu cred că a mai existat femeie pe pământ ca ea. Din imaginea roşie a fiinţei lui se ridica vijelios şi puternic gândul că frumuseţea femeii e gândul lui Dumnezeu care-l cheamă la ea. Un timp rămase nemişcat, ascultându-şi sângele izbind în malurile tâmplelor. Emoţia i se limpezise, îl străbătea acum dulce, suferitor, ca apa limpede a unui râu trandafiriu. Se ridică şi se apropie în genunchi de ea. Femeia îşi ridică faţa mândră, tresărind. Ilarion Chendrea îi mângâie obrazul şi tâmplele, şi gâtul, şi ea se supuse înfiorată ca un miel care aşteaptă jertfa. Îi luă capul în palme şi-şi apropie buzele de buzele atât de roşii parcă ar fi fost pieliţele fine ale unei cireşe, sau ar fi fost lichide. I le atinse numai, apoi le atinse iar, mânat parcă de o sete ancestrală, apoi i le sărută lung, până simţi să li se topeşte chipul.

            Când o privi îi văzu faţa năucită, răvăşită. Îşi luă tâmplele în palme şi un timp rămase aşa. Bărbatul rămase  şi el împietrit. O văzu ridicându-se, părea îndârjită şi sigură pe ea. Intră în odaia cealaltă, avu impresia că îi aude răsuflarea adâncă şi fierbinte. În întunericul celeilalte odăi Dona Roşu îşi luă capul în mâini, apăsându-şi-l până simţi c-o dor tâmplele, apoi îşi prinse părul cu degetele încleştate şi trase de el în sus. Încet, încet simţea că-şi vine în fire. Trase aer adânc în piept şi ieşi în sufragerie. Părea mai liniştită şi mai obosită, ca şi cum ar fi trecut peste sufletul ei o furtună. Se rezemă de zid, apoi îşi îndreptă iar umerii.

- Te rog să mă ierţi, Ilarion, că te-am oprit. Sunt speriată, îmi e teamă că se va întâmpla o nenorocire cu noi. Te rog să te îmbraci şi să te duci acasă. Vorbise rar, cu o expresie de milă şi de suferinţă a glasului, dureroasă. Preotul Chendrea rămase împietrit. Simţi ruşinea cum îi topeşte fiecare celulă ca o baie galbenă, de acid. Nu înţelegea cum putea să-l dea afară, lucrul acesta îl umilea peste puterile lui. Nu ea-l chemase cu frumuseţea ei, cu farmecul ei de femeie? Simţi revolta urcând prin fiinţa lui ca un cutremur. Îi vorbi mânios, abia putând să se stăpânească. Femeia  îl asculta răbdătoare, primind fiecare vorbă a lui cu capul drept. Când se lăsă tăcerea, li se auzi un timp respiraţia gâfâită, şuierătoare.

- Omule, nu înţelegi că suntem în pragul păcatului? Sufletul meu avea nevoie de un prieten, ţi-am spus de la început lucrul acesta. Ceea ce văzu pe chipul ei în clipa aceea fu spaima, mai mult decât orice şi lucrul acesta îi domoli furia.

- Dacă Domnul ne-a dat dragostea asta, înseamnă că El a vrut-o. Se apropie de ea. Şi dacă El a vrut-o, noi nu putem decât să ne supunem. O vâlvătaie îl orbi, năucindu-l. Văzu în minte haita roşie a simţurilor sfâşiindu-i carnea. O luă în braţe şi o muşcă sălbatic. Apoi începu să-i sărute umerii pe care îi văzu deodată ca nişte culmi încărcate de omăt. Când se mai domoli, văzu că o strivise la pieptul lui, iar ea se agăţase de braţele lui cu unghiile înfipte în carne. Gândul că dacă chinul lui nu s-a sfârşit acum, nu se va mai termina niciodată, ameninţându-l să-şi piardă minţile, i se înfipse ca un piron în creieri. Aşa trebuia să facă. O luă în braţe şi o ridică în dreptul ochilor. Gândul că sunt oameni se ridică împotriva Domnului la început furios, apoi blajin. O luă şi o duse în pat, apoi îngenunche şi se rugă. Când se ridică îi văzu ochii mari de spaimă şi de aşteptare. Liniştea de pe chipul femeii îl făcu să se oprească în loc.

- Ce vrei să faci, nu vezi că ţi-ai pierdut minţile? Tăcu. Trase adânc aer în piept şi se ridică în picioare.

- Dacă se va întâmpla asta între noi, nu te voi mai putea privi niciodată în ochi. Se îndepărtă şi intră în odaia ei. Dar el o aştepta prostit, ca o stană în picioare. Apăru după mult timp. Era albă ca varul. Se priviră muţi.

- Nu ţi-e milă de mine, femeie, îi auzi vocea scăzută.

- Mergi acasă, Ilarion, un timp nu trebuie să ne mai vedem.

Mărul lui Adam i se ridică şi i se coborî ca o bilă.

- Dacă nu putem să fim ca nişte prieteni şi ca nişte fraţi, amanţi nu vreau să fim. Gândul acesta mă împietreşte şi mă face să mă cutremur. Femeia  îşi luă privirea din ochii lui. O să dorim după aceea să fim împreună mereu şi nu vreau să-ţi stric casa. Dona Roşu îşi ridică umerii căzuţi şi-l privi în ochi cu o tristeţe sfâşietoare.

- Noapte bună, Ilarion.  Dumnezeu să te ajute. Şi mergi la soţia ta, sp ai grijă de ea, auzi. Se-ntoarse oftând şi intră în odaia ei. Părintele Ilarion Chendrea auzi cheia întorcându-se în broască.

            O săptămână a stat  în parohia lui. De dimineaţă până seara s-a rugat în biserică. A postit în toate zilele şi a căutat tot timpul să se gândească numai la cele sfinte. L-a bătut gândul să meargă în comuna învecinată să se spovedească preotului, să-i plătească o slujbă pentru păcatul lui. Şi cu cât căuta să-şi îndepărteze gândul de la ea, cu atât o vedea mai vie şi mai frumoasă în minte. Începuse să vorbească singur. Vorbea cu Dumnezeu şi cu stafia ei, aici îşi cerea iertare, aici se revolta. Se trezea apoi furios pe el şi se ruga să fie iertat. Când a simţit că îşi pierde minţile, a ştiut că tot la ea îi e salvarea. A luat-o peste câmp, aproape fugind. Când a intrat pe uliţele şi pe străzile oraşului s-a străduit să meargă cât mai corect, să nu dea de bănuit nimic oamenilor. A deschis poarta, a urcat scările şi a văzut-o prin geam aplecată. S-a întors şi a rămas aşa holbându-se la el. Slăbise mult, barba îi arăta ca o grădină înăbuşită de buruieni, iar ochii îi ardeau vii, demenţiali în cap.

            A intrat şi s-au pomenit amândoi unul împietrit în faţa celuilalt. Cea care s-a trezit prima a fost femeia. S-a apropiat de el, bucurându-se.

- Bine că ai venit, am fost tare speriată, la şcoală s-au întrebat toţi de ce n-ai venit. Îl luă de mână şi-l aşeză pe scaun.

- Aşează-te, îţi aduc acum un pahar cu apă. Şi el se aşeză privind-o la fel, cu ochii holbaţi, cu maxilarul de jos uşor căzut. Bău paharul dintr-o răsuflare.

- Am venit alergând să te văd, altfel mi-aş fi pierdut minţile. Tăceau amândoi privindu-se. Sunt pe cale să-mi pierd minţile, femeie. De ce nu înţelegi? Deşi poate mi le-am şi pierdut. Afară se auzi ţipătul unei sirene. Am căutat să fug, de aceea m-am închis în biserică şi m-am rugat tot timpul şi cu cât mă rugam, cu atât te doream şi simţeam nevoia să te văd. Dona Roşu schiţă gestul să se apropie să-l mângâie, dar rămase înţepenită lângă scaunul pe care-şi proptise mâinile.

- Şi eu ce să fac, Ilarion? Nu ţi-am spus că te iubesc, că-mi eşti drag ? Că timpul petrecut cu tine e sărbătoare, iar după ce pleci tu simt zidurile, lucrurile, reci şi pustii ca un mormânt ? Vorbiseră mai mult  gândurile şi ideile din el, pe care le vorbise singur.

- Ai zis că nu vrei să fii amanta mea, m-am gândit să mă despart de preoteasă şi să ne căsătorim după datină. Dona Roşu împietri cu gura întredeschisă. Ea nu se gândise la lucrul acesta, ea ca femeie singură, umilită de viaţă şi de nenoroc, îşi dorise în el un prieten cu care să schimbe o vorbă o dată sau de două ori pe săptămână ca să nu se simtă singură pe lume. Îi mărturisise gândul ei şi el fusese bucuros şi-i promisese că aşa va fi. Şi acum îl vedea nenorocit şi chinuit de pofte trupeşti, suferinţă cumplită pe care o trăiesc călugării care n-au cunoscut în viaţa lor femeia. Îi răspunse calmă că la aşa ceva nici să nu se gândească.

-  Te-ai gândit la gura lumii? Veni lângă el şi-i luă mâna. Nu, Ilarion. Decât să te despart de nevastă şi de copii, mai bine mă jertfesc eu. Preotul Chendrea o privi speriat în ochi.

-  Cum adică, Dona? Femeia închise ochii şi expresia de suferinţă îl făcu să-i vadă chipul de piatră.

- O să devin târfa ta, Ilarion, pentru că asta înseamnă să-ţi fiu amantă. Îşi umezi buzele uscate. Ţi-am spus că şi eu, ca şi tine, sunt un suflet profund credincios, deşi credinţele noastre sunt diferite. Dona Roşu îşi lipi obrazul de umărul lui. Te iubesc şi eu, Ilarion. Săptămâna asta am suferit ca un câine. Îşi ridică faţa şi-l privi în ochi. Să mai avem răbdare şi vom face precum a vrut Dumnezeu. Atunci îi veni în minte ideea la care se gândise cât dormise la cântăreţ, idee care i se strecurase ca un şarpe în conştiinţă, că Dumnezeu îngăduie legătura cu o femeie, alta decât nevasta cu care este căsătorit în faţa lui, dacă legătura cu femeia respectivă  este sinceră şi curată. În cazul acesta nu poate fi vorba de preacurvie şi nici de păcat. Îi spuse gândul care-l obseda de atâta timp şi ea îl asculta atentă, cu o tristeţe străvezie pe chip. Se ridică de lângă el şi se plimbă gânditoare prin faţa ferestrei. Şi dacă există această portiţă, cum vom face şi cum vom trăi împreună şi lumea ce va zice? Preotul Ilarion Chendrea se ridică trist şi gânditor şi veni în faţa ei. O strânse la piept şi o sărută pe frunte.

-  Vom face aşa femeie: ne vom căsători în faţa icoanei Maicei Domnului, aici în casa ta, nu la biserică. Îi voi spune nevestei mele şi ea n-o să se împotrivească, deşi nu cred că nu va suferi. Cu ştirea ei o noapte sau două pe săptămână le voi petrece cu tine, iar lumea vorbească ce vrea, până la urmă ne va uita. Dona Roşu îşi continuă gânditoare plimbarea, muşcându-şi buzele. Parcă era bine aşa şi nici ea nu se simţea vinovată în faţa lui Dumnezeu.  Închise ochii şi-şi ridică fruntea în sus, ca şi cum ar fi urlat. Se rugă în gând să fie iertată şi să-i ajute Dumnezeu. După ce termină se întoarse spre el. - Aşa vom face, precum spui tu, Ilarion. Acum hai să-ţi pun să mănânci, trebuie să fii tare obosit. Merse în odaia care servea de bucătărie. Puse mâncarea la încălzit. Se aşeză pe un scaun să aştepte. Vedea parcă şi mai limpede că aceasta e cea mai bună cale. Puse mâncarea în farfurie, tăie pâinea şi le puse pe o tavă. Veni cu ea în sufragerie, aşeză tava pe masă, îi ură poftă bună şi rămase în picioare lângă el.

            Preotul Chendrea se apucă să mănânce cu poftă. Se aşeză şi ea la masă, îi auzea fălcile mâncând sănătos, şi zgomotul lor avu impresia că umple dintr-o dată casa de viaţă şi de o forţă neobişnuită. În clipa aceea simţi ea că este nevasta lui, iar el este bărbatul ei. O bucurie ciudată, moleşitoare îi cuprinse trupul. Când termină de mâncat părintele Chendrea se ridică în picioare ca şi cum ar fi fost grăbit. O luă de mână.

- Acum o să facem ce avem de săvârşit. Femeie sfântă, dragoste ca un blestem. Chipul Donei Roşu se însufleţi devenind fericit, plin de pete roşii.

- Nu credeam că eşti atât de nebun. Eşti preot păgân, omule, murmură femeia cu chipul iluminat de un zâmbet. Ilarion Chendrea o trase spre el şi o sărută. Nici acum nu-mi vine să cred că o să fiu măritată, deşi în timp ce mâncai m-am simţit nevasta ta.

Profesoara zâmbi larg, descoperindu-şi dinţii galbeni, uşor cariaţi.

- Realmente m-am simţit nevasta ta şi e un sentiment tulburător. Parcă mi-e frică. Brrr! Dona Roşu îşi tremură umerii. Ilarion Chendrea caută din ochi icoana pe care o ştia bătută în colţ. Îngenunche, trăgând-o după el şi pe ea. Apoi începu să murmure slujba pe care o citea în faţa altarului în momentul când punea pirostiile tinerilor căsătoriţi pe cap. Rostea cuvintele repede şi apăsat, cu ochii uşor închişi.

            Dona Roşu îşi plecă şi ea umerii în faţă, sprijinindu-se în mâini cum făcuse el. Încerca să se roage în ebraică, însă murmurul cuvintelor lui îi distrase atenţia şi fu obligată să ia rugăciunea de la cap.

III

După ce s-au ridicat i-a sărutat mâna şi obrazul. Femeia era îmbujorată şi fericită. Au schimbat câteva cuvinte privindu-se cu dragoste. Acum trebuie să dăm o masă, dacă se poate cu dar. Dona Roşu chicoti dându-şi copilăroasă capul pe spate. Părintele Ilarion Chendrea râse şi el, preocupat de alt gând. O luă şi o ridică în braţe, afară înserarea coborâse ca o mireasmă materială. Împinse uşa cu piciorul, îngenunche şi o culcă pe pat. Îi dezgoli umerii şi o sărută. Sânii erau mici ca nişte dâmburi galbene pe pieptul pe care se vedeau oasele subţiri şi el îi săruta cu evlavie. În mintea femeii gândul că acum e nevasta lui şi trebuie să-l primească asemenea unei soţii, îi făcea sufletul să-i fie liniştit şi împăcat. Îşi înălţă capul şi-i lua faţa în palme, sărutându-l şi surâzându-i cald. Îl trase spre ea şi-i apăsă barba în carnea ei.

          În seara aceea s-a întors acasă târziu. Preoteasa l-a privit cu ochi speriaţi, înlemnită. Slavă Domnului că te-ai întors acasă, am fost tare îngrijorată. A venit directorul de la liceu să se intereseze de tine. Părintele Ilarion Chendrea îşi dezbrăcă haina, apoi îşi scoase cămaşa transpirată. Urcase repede strada, apoi uliţa pe care se găsea casa lui, cam la jumătatea coastei. Oraşul se întindea pe colinele late şi mari care coborau spre râu.

-  Am dormit la cântăreţ acasă, doamna mea (aşa îi zicea el preotesei de ani de zile, iar ea zicea domnul meu, când vorbea cu altcineva despre soţul ei) şi am trecut printr-o suferinţă grea. Preoteasa se întoarse spre el, privindu-l uşor înspăimântată. Un timp nici unul nu scoase nici un cuvânt, iar părintele Chendrea se gândi că acum ar fi momentul cel mai bun să-i mărturisească adevărul. Îşi puse liniştit o cămaşă nouă. Apoi veni în faţa ei şi cu dreapta îi atinse gâtul, sprijinindu-şi mâna pe trupul ei.

-  Am trecut printr-o mare încercare şi printr-o mare suferinţă Maria, şi vreau să vorbesc cu tine despre ce mi s-a întâmplat.

         Preoteasa îl privi cu ochii plini de spaimă, ca şi cum nenorocirea de acum încolo ar fi început. Preotul Chendrea se îndepărtă de nevastă-sa şi se aşeză pe pat.

- Mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de o femeie, Marie, vorbi el rar. La început am crezut că e o încercare a Domnului sau o cursă a diavolului şi-am luptat cu toate puterile mele împotriva ei. Cu cât mă rugam mai mult şi cu cât fugeam de ea, cu atât era chinul mai mare şi vedenia ei mai vie în mintea mea.Preoteasa se aşeză pe scaunul care stătea lângă perete, cu mâinile înlemnite pe genunchi, strângându-se în ea de parcă ar fi luat-o frigul. Bărbatul tăcu şi amândoi avură impresia că sunt atât de departe unul de altul, despărţiţi de un câmp uriaş de zăpadă, încât păreau pentru  totdeauna străini unul altuia. Părintele Chendrea făcu gestul cu mâna ca şi cum ar fi vrut să se agaţe de omul cu care trăise atâţia ani.

- Te rog din suflet să mă ierţi. Se ridică în picioare, veni şi îngenunche în faţa ei. A fost ceva peste puterile mele. Preotul tăcu, trase aer adânc în piept, apoi îşi culcă faţa în poala femeii. Am zis apoi că e un blestem, e voinţa Domnului şi trebuie s-o îndeplinesc. Aici tăcu şi o privi o clipă în ochi, aşteptând reacţia femeii. N-am vrut să vă las şi să mă despart de tine şi de copii. Preoteasa îşi înclină faţa şi-şi puse mâna dreaptă pe capul lui.

- De ce nu mi-ai spus, omule, poate încercam să te ajut. Chipul îi rămase gânditor, în timp ce mâna femeii încercă să-i mângâie părul. Poate că am fost şi eu de vină, vorbi ea într-un târziu, că nu sunt o femeie frumoasă şi n-am ştiut să fiu nici o femeie veselă, să-mi placă viaţa.

- Nu e nimic, vorbi el, o lacrimă i se scurse pe obrazul drept, încet, ca o bilă. Era emoţionat şi totodată îi tremura tot trupul ca şi cum ar fi trecut printr-o primejdie de moarte, şi abia acum îl apucă spaima morţii. Acum am scăpat, va fi bine, nu se va întâmpla nimic rău. Se priviră blânzi în faţă. Au fost momente, vorbi bărbatul cu glasul scăzut, când am simţit că-mi pierd minţile. Tăcerea îi strânse şi mai mult unul în altul. Părintele Chendrea îşi simţi dintr-o dată sufletul mai bucuros şi gândul că o să fie de acord cu dorinţa lui i se păru şi mai uşor de înfăptuit. Femeia se gândea la dragostea ei pentru el, îl iubise tot timpul cu un sentiment blând, plin de veneraţie. Acum erau atât de obişnuiţi unul cu altul, încât ceea ce auzise i se părea un fapt neobişnuit.

                                                               * * *

            A doua zi încercă să intre în vorbă cu el, să fie bună. Tot nu-i venea să-şi creadă urechilor şi totodată gândul acesta îi părea monstruos şi înfricoşător. O spaimă lentă începe să despice  sufletul femeii aşa cum crapă pământul de uscăciune. Părintele Chendrea se-ntoarse din parohia lui abia a treia zi, timp în care el şi preoteasa şi cealaltă, avură destul timp să se trezească după nebunia lor şi să se vadă ca şi cum ar fi fost goi în văzul lumii. O găsi tristă, gătise toată ziua şi acum cârpea nişte ciorapi. Băiatul îşi făcea lecţiile în odaia lui. Un timp tăcură gândindu-se fiecare la celălalt şi la ce se va-ntâmpla cu ei. Băiatul plecase, auziseră amândoi poarta trântită. Au trecut de patruzeci de ani, să spui că a dat blestemul dragostei peste tine şi n-ai mai putut. Preotul veni lângă ea şi-i puse mâna pe umăr.

-  O să trăim mai departe, Marie, şi n-o să fie nimic, ai să vezi. O dată pe săptămână mă voi duce şi voi dormi la ea, pentru că e şi ea un suflet chinuit, biată femeie nefericită. S-avem grijă să nu afle copiii. Ilaiorn Chendrea vorbise rar, cu glasul lui gâjâit. Iar ţie o să-ţi dau însutit dragostea mea şi grija mea. Mai rămaseră aşa un timp, apoi preotul trecu în odaia cealaltă. Îl auzi întinzându-se să se odihnească, aşa cum făcea întotdeauna când îşi punea o mână sub cap. Ca şi cum s-ar fi rupt în ea carnea, simţi o durere leşioasă. Apoi sufletul i se păru ca o gutuie curată şi luminoasă pusă la fereastră. Oftă tristă şi fericită în acelaşi timp. Fie ce va fi, îşi zise în gând. Bine că sunt toţi ai ei la un loc, bărbatul o să-şi facă damblaua un timp, apoi când o să-i treacă o să vină tot în patul lui. A doua zi părintele Chendrea o căută pe cea care-i făcuse sufletul mai viu parcă, mai încordat. Fusta strânsă pe talie şi pe coapse şi jerseul roşu o întinereau. Îi aruncă o privire fugară, apoi îşi văzu mai departe de ale ei ca şi cum ar fi fost aceeaşi femeie dintotdeauna.

            Fiică a Israelului, îşi zise în gând Ilarion Chendrea, cine ştie tocmai de unde-i vine rădăcina şi ce taine şi ce blesteme aduce cu ea. Se întâlniră după-amiaza în casa veche, cu lucruri răspândind mirosuri ciudate, stătute, din alte vremi. Simţi aşteptarea atâtor ani şi încordarea şi arderea trupului femeii.

            Două săptămâni au trecut ca într-o nebunie. S-au trezit amândoi, când Dona Roşu privind pe fereastră, s-a auzit vorbind singură. Poate dă Dumnezeu şi rămân însărcinată. Aşadar ea se gândise tot timpul la viitor, la vremea când va fi bătrână şi singură, la anii de amintiri, când e bine să ai un fiu sau o fiinţă cu care să stai între cei patru pereţi ca să nu te simţi singură.  Părintele Chendrea se simţi înstrăinat şi aruncat afară din viaţa ei. Timpul i se păru că trece chinuitor când se trezi cu adevărat din nebunia dragostei îşi dădu seama că fiinţa lui e sfâşiată între cele  două case şi între cele două femei. Atunci se gândi că ar fi fost într-adevăr bine să-i fi dăruit un fiu celei care era a doua lui soţie.

                                                                  II

            Viaţa continua încărcată de griji şi de  greutăţi, de trăiri cenuşii, iluminată când şi când de bucurii. Băiatul reuşise la facultate, dar lucrul acesta se întâmplase abia în toamnă. Preoteasa se retrăsese în ea. Se îngrăşase şi mai mult de atâta stat în casă, chipul i se buhăise şi guşa îi atârna acum de parcă ar fi fost un scut. Ilarion Chendrea mergea în fiecare miercuri seara şi uneori duminica la femeia cu care acum se înţelegea atât de bine. Dona Roşu rămăsese neschimbată, devenind poate mai sigură pe ea, mai puţin complexată în faţa celor lumeşti. Pe la începutul lui decembrie, afară ningea potolit şi focul torcea ca un motan în sobă, mai trăia încă o dată, de data aceasta îndelung, cu o bucurie nemărturisită, plină de nostalgie, patima cărnii. Înaintea sărbătorilor se treziră amândoi din vraja aceasta, trupurile le erau ca nişte coji uscate şi spălăcite. Rămâneau până târziu discutând, mintea femeii era ageră, în viaţa ei se gândise la multe lucruri. De multe ori preotul rămânea ascultând-o, mirat de multele lucruri la care se gândise femeia în viaţa ei şi se uimea el însuşi de orizonturile pe care i le deschideau în suflet ideile ei. Îi era dragă, şi cu cât urcau în vârstă ea rămânea la fel de tânără şi de copilăroasă. Numai el se vedea prins între ele, între cele două femei, ca o statuie bătută de vânt din două părţi.

          Primii ani trecură pe nesimţite, părintele Chendrea se pomeni în preajma celor 50 de ani mai bogat ca niciodată. Băiatul terminase facultatea şi se căsătorise. Făcuseră nunta la Ploieşti, unde avea serviciu şi de unde era fata. . Lucra ca inginer la o staţie de rafinărie, sau cam aşa ceva, de acum nu mai era nevoie să ştie multe. Noru-sa era ingineră, unica fiică a doctorului Nistorescu, de aceea părinţii fetei ţinură să facă nunta acasă la fată. Nu se împotrivise, mai ales că asta îl scăpase de atâta alergătură şi bătaie de cap, câte cere o nuntă. Se bucurase când o văzuse pe preoteasă atât de veselă. Uitase de ea, de cea care fusese condamnată să fie un fel de cenuşăreasă, sau făcuse tot ce putuse ca să uite de ea. Într-un fel părintele Chendrea se simţise puţin dat la o parte şi lucrul acesta îi convenise, pentru că avea astfel timp să se gândească la ale lui, la viaţă, la anii câţi îi rămăseseră. După nuntă, când rămaseră numai ei cu copiii şi cuscrii, brusc parcă se făcu dintr-o dată linişte în jurul lui. O linişte ca o apă rece care-i făcea bine, deşi sufletul în el tot nu ştia ce să creadă. Se pomeni vorbind cu Dona Roşu – o vedea vie în faţa ochilor.

            Copiii plecară să-şi petreacă luna de miere la o staţiune în Apuseni, iar doctorul care avea maşină îi invită să facă o excursie pe Valea Prahovei. Stăm în fiecare staţiune câte-o zi, cuscre, noi aşa ne-am petrecut concediile. Închidea ochii, aşa cum stăteau amândoi, el şi preoteasa, pe bancheta din spate, şi se gândea la cea pe care o lăsase acasă. Se bucura de dorul care-l chinuia aşa cum ai degusta vinul, adică strop cu strop. După o săptămână când  reveniră la Ploieşti, se simţea obosit, slăbise şi nu-şi găsea locul. Preoteasa îl privi cu-n soi de bucurie, fericită.

- Dacă nu mai poţi, Ilarioane, poţi să mergi, acum că s-a petrecut şi nunta băiatului şi îi avem pe amândoi copiii la casele lor. Eu o să rămân să le aranjez casa şi grădina. Tinerii căsătoriţi se mutaseră în casa pe care o avea soţia doctorului moştenire, o casă mare, albă, cu coloane, cu o livadă de cireşi şi de nuci în faţă.

            Părintele Chendrea închise ochii. Doamne, să mai fie tânăr, să aibă casa asta, cu ea ar lua-o de la cap şi nu şi-ar mai dori altceva. Închise ochii şi se rugă Domnului să-l ierte, în gând. Nevasta sa îi puse mâna ei grea pe braţ.

- Acum te-am iertat, Ilarioane, şi-ţi mulţumesc că m-ai adus până aici şi ai avut grijă de mine. Ai fost om, să ştii. Ea l-a îndemnat să plece acasă, că-l vedea chinuindu-se. I–a spus doctorului că-l cere acasă slujba la biserică, şi grija casei, şi a doua zi s-a urcat în tren. Pe drum a aţipit. Se visase că îl aştepta, era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă. Se trezise speriat, cu sufletul greu. Visul nu era semn bun, şi gândul îl duruse, îngrozindu-l de moarte. A lăsat valiza la gară şi-a luat-o pe uliţe să ajungă cât mai repede la  ea. Trecuse de miezul nopţii, a văzut lampa arzând şi inima a început să-i bată repede în piept. A urcat scările şi a încercat uşa. Era închisă. A ciocănit, o vedea pe geam ce face. Era într-o cămaşă albă, de mătase şi călca. A tresărit şi a alergat repede să-i deschidă. Nu l-a întrebat nimic. I-a sărit de gât, sărutându-l şi strângându-se în el. Îi ardea trupul ca unei femei tinere. Îl cuprinse cu braţele pe după gât ca o fetişcană. A strâns-o tare, apăsându-i trupul moale de coapsele lui. Apoi a luat-o în braţe şi a dus-o în pat. Le erau trupurile însetate. Ele – trupurile, li se căutau, ca şi cum ar fi avut viaţa lor. S-au sculat târziu, pe la trei dimineaţa, să mănânce, şi aşa cum se mişcau prin casă, ea în cămaşă albă, care se târa pe covor şi el în pijamale, amândoi au crezut o clipă că sunt tineri, că s-au însurat de curând şi acum trăiesc viaţa cu frenezie.

- Mi-a fost îngrozitor de dor, iubitule. Dona Roşu îl privi în ochi, apoi îl sărută repede pe gură. Nu ştiu ce m-aş face fără tine. Te am în mine, te port în pântece. Râse fericită, cu râsul ei voalat. Sunt gravidă cu tine, de tot ce ţine de tine. Ilarion Chendrea se gândi la cealaltă, care de bunăvoie se dăduse la o parte şi-l lăsase liber. O făcuse cu inima largă, fericită că se eliberase pe ea din jug, şi acum putea să se odihnească  împăcată cu sine. Brusc simţi în el o poftă de viaţă, ca un strigăt al cărnii, după ceva pe care nu-l va mai trăi niciodată. O strânse la piept că-i azi oasele trosnind.

                                                     * * *

            O săptămână şi-au făcut de cap, cum spunea râzând Dona Roşu. Apoi s-au trezit stând culcaţi alături ca două animale obosite de acum de viaţă. Dona Roşu se ridica în picioare.

- Îmi pare rău că nu mi-ai vorbit de nunta băiatului. Parcă i s-ar fi înmuiat sufletul. Simţi dintr-o dată emoţia orbindu-l. Spunea băiatul sau fata, nu băiatul tău, ca şi cum ar fi copiii ei.

- Dacă-mi spuneai dinainte, îţi dădeam cadourile. Bineînţeles din partea amândurora. Dona Roşu apăru din dormitor purtând pe mâinile întinse un lanţ de aur. Lanţul acesta cu piatră e pentru fată, pentru noră, iar ceasul acesta de aur e pentru băiat. Când te mai duci pe la ei le dai darurile şi-i pupi şi din partea mea.

            Femeia se aplecă şi-l sărută. Sunt tare drăguţe, nu? Ilarion Chendrea îi luă obrajii în palme. Îi era recunoscător, atât de recunoscător că simţi nevoia să îngenuncheze, să-i sărute picioarele. O luă în braţe şi-o ţinu aşa în faţa ferestrei ca pe un copil. Un timp, duminica, după slujbă, au ieşit pe câmp să se plimbe, ferindu-se să nu fie văzuţi. Dincolo de terenurile de gunoaie se întindeau dealurile acoperite de vii ca de nişte veşminte. O luau pe văile blânde ca nişte albii, uneori se ţineau de mână. Descoperiseră un păr sălbatic pe o colină, întindeau pledul şi rămânea privind zările, norii albi târându-se pe orizont ca nişte bivoli care beau apă. Dona Roşu îşi lăsă capul pe genunchii lui, închidea ochii şi asculta freamătul plin de nelinişte al părului. Atunci descoperi, ea care stătuse ani de zile cu nasul în cărţi şi crezuse că tainele vieţii şi ale lumii sunt numai în cărţi, că fâşâitul, foşnetul acela inimitabil al părului şi care e greu de descris (de câte ori nu încercase să-l prindă într-o expresie) trezeşte în ea stări ciudate, venind parcă din adâncul timpului. Toate verile de acum încolo, iubitule, o să ni le petrecem sub părul acesta. Se ridicase şi-şi lipise tâmpla de umărul lui. Viile dormitau împăcate sub cerul de vară, sub căldura indiferentă, străină parcă de lumea aceasta.

            Trecuseră de acum câţiva ani buni; preoteasa stătea mai mult pe la copii, să le îngrijească de case  şi să le crească şi lor copiii. Îi făcea bine lucrul acesta. O făcea să creadă că este încă de folos, că mai este un om important. În inconştient poate că se răzbuna pe toată viaţa ei cât nu fusese băgată în seamă. Se trezise speriată când îşi văzuse nepoţii mari, care nu mai aveau nevoie de ajutorul ei. Cel mai bine se înţelesese cu ginerele pe care îl simţea mai aproape de sufletul ei, chiar decât propriul ei băiat.

            Într-o dimineaţă,- părintele Ilarion Chendrea ,trecuse de acum de 57 de ani – preoteasa a simţit brusc că n-are ce mai face la fiică-sa. Nepoţii erau mari, băiatul era la liceu, îşi vedea de treburile lui, iar pe ea, pe preoteasă, o lăsau acasă, unde se plictisea îngrozitor. Timpul i se părea că trece degeaba şi că nu mai are gust.  Aşa că s-a întors acasă. L-a găsit pe părintele Ilarion Chendrea dând la porci. Erau zile când n-avea nici el ce să facă. Dona nu prea mai vrea să iasă din casă şi în ultimul timp tăcea tot mai mult.

            Într-o zi îi mărturisise că-i este frică. De ce, femeie sfântă? Îi zicea tot mai des aşa, căci într-adevăr pentru el fusese o femeie cinstită. Amândouă fuseseră femei sfinte, recunoscu în gândul lui. Una i-a dărui copii şi liniştea casei, iar cealaltă focul dragostei şi tihna sufletească din preajma ei. Mi-e frică de moarte, Lari. Tăcuse şi-l privise gânditoare. Convinge-mă încă o dată că există Dumnezeu, că există viaţă veşnică. O, ce groaznic ar fi să murim, să încetăm dintr-o dată să mai existăm, ca nişte simpli viermi. Părintele Ilarion Chendrea îi mângâiase obrazul şi tâmpla şi o ţinuse la pieptul lui. Acum, după aproape o viaţă întreagă, timp în care îl slujise pe Dumnezeu cu frică, era mai convins ca niciodată că Dumnezeu există cu adevărat. Cum, Dona, tu te mai îndoieşti acum când eu îl simt mai puternic şi mai aproape ca niciodată ? O luase în faţa icoanei şi se rugaseră amândoi.

            Apoi, a doua zi,  ieşiră pe câmp, se odihniră sub părul lor. Ai dreptate, murmurase femeia. Măreţia cerului şi blândeţea lui boltită ca o candelă care arde, toate acestea îmi spun că El este în toate. Gândul ei îl cutremură până în adâncul sufletului. Acum simţea şi el la fel. O părere de rău puse stăpânire pe el. De ce îl găsise pe Dumnezeu tocmai acum, şi de ce Dumnezeu i se revelase atât de limpede prin gura femeii. Plopul foşnea amintindu-i de eternitate, de nostalgia după tot timpul scurs de la începutul lumii. Apoi se gândi, ca şi cum ar fi avut o iluminare, că de fapt ceea ce i se revelase acum nu e decât una din faţetele lui Dumnezeu şi că pe Dumnezeu îl simţise de la început. O privi şi deodată văzu mai clar ca oricând că ea-i fusese trimisă de El, şi el abia acum înţelegea deplin lucrul acesta.

                                                     * * *

            Bătrâna preoteasă după ce a venit casă s-a mai dus de câteva ori pe la copii, apoi n-a mai plecat niciodată. Când a ieşit la pensie părintele Chendrea nevastă-sa a răsuflat uşurată. Cu puţin timp în urmă aflase că lumea, cel puţin cei din generaţia lor, vorbeau frumos despre ei. Stătea la coadă la carne cu văduva judecătorului Părănoiu; se cunoşteau de când se săltaseră ca fete, de la ea aflase lucrul acesta.

- Însă mai mult, Maria, despre tine se vorbeşte cel mai frumos. Şi despre ea se vorbeşte de bine. E profesoară, eu o cunosc, să ştii, e o femeie tare de treabă, la locul e. Ea n-a vrut să vă despartă. Mi-a spus că mai bine îşi punea capăt zilelor decât să vă distrugă casa. La început nu prea înţelesese bine despre cine vorbea bătrâna doamnă Părănoiu. Avu un moment de spaimă şi de încetare a memoriei. Apoi, treptat, înţelesese, de parcă memoria fiinţei ei ar fi fost o sală imensă care se luminează şi în care vede lucruri de care n-a ştiut niciodată.

- M-am gândit că lumea o să vorbească, minţi ea ca s-o determine pe cealaltă să se destăinuie, însă nu mi-a păsat. O clipă chiar se imagină că e o femeie mândră şi curajoasă.

- Da, prelungi doamna Părănoiu, nazalizând sunetul „a”, la început s-a vorbit foarte mult despre voi, îndeosebi despre el. Toată lumea l-a acuzat şi l-a condamnat. Cu timpul însă s-au obişnuit. Iar acum, toţi vorbesc numai de bine. Oricum în viaţa târgului ăstuia, aici bătrâna Părănoiu făcu o pauză ca şi cum ar fi meditat la ce avea să spună, a fost un lucru deosebit. O soţie de preot a avut tăria să accepte ca soţul ei să iubească şi să aibă grijă de o altă femeie. Iar aceasta a avut nobleţea să nu-l despartă de soţia şi de copiii lui.

            Tăcură amândouă, altfel coada înainta greu. Văduva judecătorului începu să se vaite de greutăţile bătrâneţilor, de noru-sa cu care nu se înţelegea. Un timp încercă s-o asculte, apoi gândurile o furară în altă parte. Se trezi cu sufletul vesel, aşadar lumea o vorbise de bine, mai ales în oraşul acesta mic, cu o viaţă atât de săracă, unde fiecare aşteaptă să se întâmple în vecini vreo nenorocire ca să aibă ce vorbi. Oare ea cum ar fi vorbit , se-ntrebă, dar ştia răspunsul. Se văzu în mintea ei femeie cuminte şi răbdătoare. Lumea o vorbeşte de bine pentru că a ştiut să treacă peste toate şi să ţină la casa şi la copiii ei mai mult decât la ea.

            Alta în locul ei ar fi plâns, ar fi mers la cealaltă, i-ar fi strigat la poartă, s-ar fi dus la Episcopie şi s-ar fi plâns de bărbatu-su. Ea a suferit în tăcere şi şi-a văzut mai departe de calea ei. Şi-l aduse aminte, atât de viu că parcă-l vedea în faţa ochilor pe preot, când venise el din parohia lui, cu barba în vânt, tulburat. Însemna că se purtase cu el cum se cuvine la început, adică i-a  spus să-şi vadă de viaţa lui că e preot, să meargă acasă, să-şi vadă de familia lui, şi abia după ce l-a văzut cum se chinuie s-a miluit de el. Tot gândindu-se, ajunse în faţa vânzătoarei. Nu, nu-i era recunoscătoare, nu putea să simtă asta faţă de ea, de cealălaltă, dar oricum, se purtase cu bărbatul ei şi cu familia ei ca o femeie cu judecată. Sufletul ăi era fericit, când ieşiră afară cele două femei, de acum bătrâne, soarele apunea peste acoperişurile înroşite de pulberea câmpiei. Maria Chendrea simţi ca pe o curiozitate dorinţa de a o cunoaşte pe cealălaltă. Ştia demult, de atunci,  cum o cheamă, acum parcă uitase, oricât încearcă să-şi aducă aminte până acasă nu reuşi deloc. O să se ducă cu părintele în vizită, apoi o să-i spună lui s-o invite la ei acasă. Acum nu are pentru ce s-o mai urască şi nici de ce să se mai teamă, sunt toţi prea bătrâni ca să se mai gândească la prostii.

                                                                  * * *

            Primăvara anului 1972 fusese o primăvară rece şi vântoasă. Iată, venise luna mai, pe câmpuri porumbul nici nu răsărise. Ploile erau reci şi îndelungate. Părintele Chendrea se apropia de 75 de ani; se ţinea bine. Aştepta cu bucurie zilele când trebuia să meargă în sat, unde slujea împreună cu preotul care venise în locul lui după ce ieşise la pensie. Multe lucruri nu-i mai plăceau acum, odată cu apropierea bătrâneţii pofta de viaţă piere încetul cu încetul. Preoteasa îmbătrânise şi ea, şi ciudat, pe  când cealaltă se închise în ea (îmbătrânise dintr-o dată şi carnea i se uscase pe oase), Maria Chendrea devenise din ce în ce mai clevetitoare. Se înstrăinase de ele, de femeile lui, fără vrerea lui. Îi mulţumi lui Dumnezeu că îi mai păstrase vie plăcerea de a vedea câmpul şi de a bate potecile prin vii ori pe malul râului.

            Cu câteva săptămâni în urmă era pe malul apei, se pomenise râzând singur, fericit ca un copil. Îşi făcuse  cruce fericit că-şi audusese aminte de Dona, de vremea când se îndrăgostise ca un copil de ea. Avea ea, evreica, ceva în ea care-l înspăimânta şi-l chema, un mister pe care n-ajunsese niciodată să-l dezlege. Cealaltă, Maria, fusese blândă şi cuminte, avusese grijă de casă, cealaltă îl fermecase şi îl robise. Îşi aminti săptămânile lor de patimă nebună, trupul Donei era subţire şi viu ca o şerpoaică, şi el era însetat de ea şi flămând.

            Avea ceva în ea de sfântă şi de femeie stricată, deşi n-a fost niciodată aşa, sau poate că venea cu flacăra asta care-l mistuise, şi pe el, din adâncurile vechiului Israel.

            I se făcu deodată dor de ea, un dor de-ţi vine s-o apuci pe câmp, şi chiar în clipa aceea luă hotărârea să se-ntoarcă în oraş şi să stea de vorbă cu ea, că de iubit ca un bărbat n-o mai putea iubi. Cu vreo doi ani în urmă îi spuse oftând: o, femeie, femeie, ce bine-ar fi să mai putem să ne iubim ca altă dată. Îi zâmbise tristă, şi-i pusese mâna pe braţ: ne-am iubit cât a trebuit, Larion. Ne ajunge.

            A fost frumoasă viaţa cu tine, când o să mor o să-ţi mulţumesc în rai, unde o să ajungem cu toţii, că ai fost om bun cu mine şi mi-ai dăruit dragostea.

            A găsit-o tristă, pe gânduri. A stat cu ea toată noaptea şi-au vorbit despre moarte. Îmi spune mie inima, dragule – vorbise stins Dona Roşu – acum era o bătrână cu trupul împuţinat şi cu părul roşcat, căci aşa îi plăcea ei să şi-l vopsească – îmi spune mie inima că moartea este o stingere a fiinţei în lumea asta şi o naştere în altă lume. Cu cât mă apropii de ea – de moarte – cu atât adevărul acesta mă iluminează şi mă umple de bucurie. Asta era deci, de aceea se răcise ea faţă de el, şi-l lăsa uneori, uita de el, şi câte un ceas stătea singur în odaia mare din casa ei, care în ultimii ani mirosea parcă şi mai mult a incest. Îl apucă furia, dar nu, nu era furios pe ea, ci mai degrabă pe el, sau pe gândurile care îi treceau prin mintea lui prea repede, astfel că orbit de ele nici n-apuca să se mai bucure de viaţă şi de lume. Hotărî să se întoarcă iar în parohia lui, acolo baremi avea doi bătrâni cumsecade şi cu mintea limpede, se putea tăifăsui cu ei plimbându-se pe câmp.

Luna mai a trecut şi ea repede, pământul s-a uscat şi cerul s-a făcut dintr-o dată de sticlă. Vara se anunţa secetoasă şi toridă.

                                                        * * *

Dona Roşu muri după Sfânta Marie. Trupul i se subţiase şi i se uscase, devenind străveziu. Nu-i era frică de moarte, ba chiar o aştepta cu o bucurie secretă. Avea momente când curiozitatea şi bucuria de a afla ce e dincolo o copleşeau. Când şi-a presimţit sfârşitul s-a dus la prietena ei, Tulie, şi i-a spus. A simţit că leşină şi aceasta a ajutat-o  să se întindă în pat. Băiatul Tuliei, care era profesor de istorie, a telefonat la Salvare. I-a părut rău c-au ridicat-o din pat, trebuiau s-o lase să moară liniştită, avea mintea limpede şi ştia că nu mai e mult până când va veni clipa aceea pe care o aştepta de atâta timp. În ultimele săptămâni îi simţise lipsa părintelui Chendrea, acum când o hurducănea maşina salvării se gândea tot la el. L-a iubit mai mult decât pe celălalt, pe bărbatul ei dintâi, care era evreu ca şi ea. Ştia bine lucrul acesta, căci imaginea preotului se suprapunea uriaşă peste a celuilalt, pe care nici nu şi-l mai aducea aminte cum arată. Doamne, ce demult au fost toate astea.

Bătrâna profesoară a murit în câteva zile de cancer, însă trupul ei nu mai avea de mult nici o fărâmă de viaţă în el. Cei câţiva evrei care mai erau acum în oraş s-au grăbit s-o incinereze şi să-i facă toate cele trebuincioase omului la moarte, după ritul lor. Părintele Ilarion  Chendrea s-a întors în oraş cam la o săptămână după moartea ei. Cea care i-a spus vestea aceasta  a fost preoteasa. Îmbătrânise rău şi pentru că o dureau şalele, având zile când era înţepenită de tot, stătea la soare în curte, întinsă pe un pat de scânduri pe care i-l făcuse bărbatu-su. Nu se bucurase de moartea celei care-i luase bărbatul (acum aşa simţea) nici când auzise vestea, nici acum când i-o spunea părintelui. Ochii îi erau stinşi şi trişti şi o spaimă albă, amintind albul pereţilor de biserică, îi stăruia mereu pe chip.

- Aşa o să ne ducem cu toţii, Larioane, începuse să se vaite şi să geamă. Ilarion Chendrea vedea limpede că-i era frică de moarte: În clipa aceea simţi însă că o urăşte şi se apucă să bodogănească. Apoi simţi dintr-o dată golul celeilalte întinzându-se în jurul lui, cum se-ntind cercurile în apă. I se făcea dor de ea, cum simţise odată că i se face dor de tatăl lui după o lună de la moartea bătrânului. Se sculă şi se plimbă mânios prin odaie. Apoi ieşi în curte şi pentru că o văzu pe nevastă-sa bătrână şi oloagă, întinsă în patul de blane, se-ntoarse şi ieşi în stradă. Bombănea şi vorbea singur. Lumea întorcea capul după el, apoi îşi vedeau de drum; s-o fi scrântit, săracul părinte, râse o femeie în urma lui, vorbind cu cea cu  care mergea a lături. S-a trezit în faţa casei ei, soarele se aplecase înspre apus învăluind grădinile şi acoperişurile într-o vâlvătaie dulce.

            Se apropia toamna, când şi când câte o batere de vânt îndoia ramurile caişilor ori a trandafirilor. Părintele Ilarion Chendrea devenise dintr-o dată treaz, cu mintea ca un vid argintiu, ascultând însetată şi cel mai mic sunet. Poarta era legată de după un stâlp cu sârmă. Se opri în loc. Văzu atunci gâturile de lebădă ale florilor din grădină, stăteau ridicate într-un fel ciudat, ascultând, ca şi cum ar fi fost fiinţe vii şi ar fi aşteptat pe cineva. Urcă scara bătrânei case în care locuise femeia pe care o iubise atât de mult. Buruienile crescuseră viguroase printre crăpăturile dalelor şi ale treptelor. Abia pleacă omul dintr-un loc că haosul invadează victorios, venind din adânc, locul. Aţa cum se ţinea de zid trase aer  adânc în piept. Nu mai avea putere, sufletul îi era pustiu şi uscat. Închise ochii aşteptând să-i treacă întunecimea care-i cuprinsese pieptul. Ajunse în tinda acum lipsită de preşuri. Încercă uşa. Doamne, ce vreau eu, se gândi părintele Chendrea, care sunt nebun că nu vreau decât s-o găsesc. Uşa era închisă. Îşi lipi fruntea de geam să privească înăuntru. Abia atunci văzu că perdelele fuseseră luate. Şi pernele de pe pat. Şi sticlăria din dulap. Se vedeau bine poliţele goale.

         Brusc avu impresia că însăşi golul, golul abstract şi golul material, se instalase în casa ei şi acum îl priveşte rânjind, sfidându-l. Avu tăria să rămână mult timp cu fruntea rezemată de geam, privind ceea ce nu mai era de fapt, sufrageria ei, unde fuseseră atât de fericiţi. La un moment dar parcă îi auzi râsul înalt, gâlgâitor. Se sperie şi-şi făcu cruce, era moartea care-şi bătea joc de el, simţea bine acest lucru. Se grăbi bombănind să spună în gând o rugăciune şi plecă. O teamă stranie, batjocoritoare, pusese stăpânire pe el. Se opri tocmai în piaţa oraşului, inima îi bătea cu putere, înţepându-l ca o suliţă în coaste. Doamne, ce caut eu aici ? Încercă să-şi aducă aminte cum ajunsese în piaţă, dar nu simţi decât goliciunea lumii, a oamenilor pe care-i vedea. Singurătatea îi încolţea sufletul şi el o simţi ca pe o fiară care avea să-l răpună curând.

                                                     * * *          

           

            Acasă nu se mai întoarse  două săptămâni, parcă-i era frică de casa lui, căci ştia că o să arate peste puţin timp cum o văzuse pe a ei. De preoteasă îi era milă, suferea când o vedea târându-şi piciorul prin curte ori prin casă. Se aşeza pe câte un scaun şi rămânea aşa mută ceasuri întregi. Nici câmpurile nu-i mai plăceau. Nu mai avea nici un rost sub cerul acesta, se retrăseseră toate în ele, egoiste. Cel puţin înţelesese lumea şi rostul vieţii pe pământ, să laşi urmaşi şi apoi să mori. În ultimele zile se gândise din ce în ce mai mult la ea. Îşi dădu seama fericit că o mai iubeşte şi acum şi se pomeni râzând uşor. Doamne, ce mult o iubise! Şi acum îşi aducea aminte, înfiorându-se, nopţile lor de dragoste.

Pe la începutul lui octombrie, se făcuse de acum frig, nu mai putea întârzia pe câmp, se întorse acasă. Preoteasa căzuse la pat, zăcea gemând tot timpul, iar el, păcătosul (se ruga mereu în gând să-l ierte Dumnezeu), se gândea la cealaltă. O vedea frumoasă, în rochia ei roşie, aşa cum o văzuse în cancelarie, atunci când se îndrăgostise de ea. He, he, he, râse prosteşte. Era frumoasă ca o fetişcană. Câţi ani să fie de atunci? Treizeci, patruzeci.

În camera cealaltă o auzi pe preoteasă gemând. De ofticoasă făcea aşa, numai ca să-i amărască lui sufletul. Nu mâncase de două zile, o lene plăcută şi dulce îi cuprindea trupul, oasele lui bătrâne. Doamne, şi cu cât trupul îi era mai slăbit, cu atât mintea îi era mai vie, mai limpede. O vedea tot timpul în minte râzând, chemându-l. Viaţa aici, pe pământ, n-avea nici un rost fără ea, se convinsese demult de lucrul acesta. Hotărî să nu mai mănânce. O să fie greu la început, în primele zile, apoi euforia  asta a trupului uscat o să-l cuprindă încetul cu încetul. Făcu precum îşi propuse. Nu-i fu greu, după câteva zile, să-şi dea seama că nici nu se mai poate ridica din pat. O stare dulce, ca nişte izvoare de miere, îi susurau în oase.

            Era fericit. Fugise de viaţă şi de lumea aceasta, că nu-i mai puteau dărui nimic, şi acum se îndrepta spre ea. O simţea în văzduh, ştia că este în lumea de dincolo şi că-l aşteaptă.