miercuri, 19 martie 2014

Oraşul Tulcea (partea a II-a)



Pentru prima oară apare cu numele actual, menţionată de un registru vamal turcesc (1515-1517), care denotă o vie activitate comercială (în 1520 se menţiona şi o importantă activitate de pescuit), apoi de  harta întocmită de umanistul sas Rechersdorffer din Sibiu (1527), de consulul Andrei Taranovski (1570), în notele de călătorie pe care acesta o făcea în imperiul otoman, de negustorul englez John Newberie (1582), mai târziu de Pado Georgici (1595), Evlia Celebi (1650), Mateo Gondola (1674) şi polonezul Mykosa (1782). Trebuie arătat că numele cel nou nu a fost adoptat prea uşor şi cu prea mult entuziasm de locuitorii săi, după cum constata B. de Perthes în 1853, când trecea prin dreptul său spre Viena. E de presupus că prea puţin îi interesa acest aspect, de vreme ce majoritatea populaţiei era neromânească (turci, bulgari, greci, armeni, ucraineni, germani etc.).
În descrierea lui Celebi, Tulcea, care era în stăpânirea turcilor, apare ca …un oraş cu 600 de case de vlahi şi cu o cetate zidită pe o stâncă joasă, lângă Dunăre, cu o geamie, un hambar de grâu, magazie de muniţii, 70 de case pentru cei 300 de ostaşi, care deservesc cele 20 de tunuri balineze, orientate spre Dunăre.
Aşadar, nu saraiuri, nu palate cu etaj, băi publice şi alte dotări, aşa cum găsea în Babadag. Tulcea era o aşezare cu rol strategic, care trebuia să apere Dunărea şi nimic mai mult.
Odată cu trecerea timpului, informaţiile despre oraş se înmulţesc, la fel ca şi evenimentele majore care au afectat şi marcat viaţa provinciei dintre Dunăre şi mare. Deşi Babadagul a fost principala garnizoană militară a provinciei şi turcii s-au simţit mai în siguranţă acolo, Tulcea a jucat un rol important pe perioada ocupaţiei otomane, mai ales din punct de vedere comercial şi administrativ. Pe harta rusă din 1838 avea două nuclee: cel de pe Dealul Taberei, numit Tulcea Veche, avea circa 20 de case, în timp ce localitatea propriu zisă avea 113 locuinţe. În 1850, populaţia oraşului era formată din bulgari (jumătate), români şi turci (câte un sfert).
Prin 1860 era capitala Dobrogei, în acea vreme Constanţa fiind doar un sat ceva mai mare. Acelaşi rol l-a căpătat în 1864 când, după noua împărţire administrativă, Tulcea era reşedinţa sangeacului cu acelaşi nume, din vilaetul Dunării, sangeac compus din 8 cazale.
În mod firesc, pe măsura creşterii rolului său a crescut şi interesul pentru stăpânirea acestui oraş, el fiind ţinta numeroaselor conflicte care au afectat Dobrogea în sec. XIX, cel mai distrugător fiind războiul ruso-turc din 1828-29, în urma căruia oraşul era - practic - distrus. Hector de Béarn, cel care însoţea armatele ruse, număra după acel eveniment numai 20 de case rămase în picioare !
El s-a refăcut însă foarte rapid după acest moment, prin venirea unor locuitori din Prislava (Nufăru) şi Beştepe, care au fost atraşi de viaţa economică trepidantă  ce caracteriza portul dunărean. Din ruine s-a înălţat un oraş nou, cu mahalalele dispuse după criterii etnice: românească, bulgărească, grecească, turcească, armenească, germană sau lipovenească. În 1843, francezul Boucher de Perthes îl prezintă ca având 56 de mori de vânt şi case acoperite cu şindrilă.














Casă de patrimoniu din Tulcea (foto Gh. Băisan)

După războiul Crimeii, în condiţiile unui nou climat internaţional, în Tulcea s-au stabilit consulatele Rusiei, Austriei, Angliei, Franţei, SUA, Italiei, Greciei, Olandei şi României, care urmăreau promovarea intereselor economice şi politice ale statelor respective, contribuind totodată şi la anihilarea sau eliminarea unor abuzuri şi nedreptăţi specifice administraţiei otomane.
Prin 1853 oraşul impresiona pe călătorul de Perthes prin numărul morilor de vânt: La stânga, pe ţărmul turcesc şi anume pe o colină apare o altă privelişte şi anume una din cele mai plăcute din câte se pot întâlni. Ai fi crezut că ai înaintea ochilor un balet de carnaval sau o pantomimă de Briarei. Totuşi, nimic mai serios şi mai util: e vorba e o armată de mori de vânt cu câte 6 şi 10 aripi, care zoresc care de care mai repede, parcă grăbite să termine mai curând.
...............................................................................................
Fără a încerca să pun de acord hărţile, călăuzele şi dicţionarele cu locuitorii lui (este vorba de variantele numeroase ale numelui oraşului –n.n.), cari, după cum mi s-a spus nu întrebuinţează nici unul din aceste nume pentru a-şi numi oraşul, mă gândesc să spun că el trece a fi vechiul Aegissus şi că o să-mi rămână întipărit pentru totdeauna în minte, din cauza morilor sale de vânt.
Activităţile Comisiei Europene a Dunării au fost benefice şi pentru Tulcea, afluxul de mărfuri şi servicii portuare crescând, odată cu prosperitatea oraşului. Călătorul francez Camille Allard, vizitând oraşul în 1856, scria:
Este cel mai mare oraş din această parte a Turciei… portul său este foarte frecventat şi face un mare comerţ. Populaţiunea sa este una din cele mai amestecate din Orient. Turcii constituiesc colonia administrativă şi militară. Bulgarii împreună cu moscoviţii şi rusniacii formează grosul populaţiunii; se întâlnesc aici şi mulţi români şi moldoveni. O sută de familii germane locuiesc în împrejurimile oraşului, aceştia sunt fugari din coloniile germane pe care ruşii le-au stabilit în sudul Basarabiei şi cărora guvernul le cerea impozite şi soldaţi. Colonia comercială o formează evreii, polonezii, grecii şi armenii, ea este destul de numeroasă în Tulcea.
Aceeaşi sursă precizează că oraşul avea 2800-3000 de case şi estimează numărul locuitorilor la 30000, deşi chiar autorul se îndoia de veridicitatea acestei informaţii.














Alee în Parcul personalităţilor
(foto A. Costache)

Războiul din 1877 a produs o serie de schimbări în viaţa oraşului, întâi în ceea ce priveşte structura etnică, iar apoi rolul său de capitală a Dobrogei. Odată cu construirea căii ferate Feteşti - Cernavodă - Constanţa, începe să se dezvolte acest din urmă oraş, care va prelua rolul de mare port şi centru comercial, devenind aşezarea cea mai importantă din provincie, Tulcea căzând în uitare.
În 1896, din totalul de 17948 locuitori, Tulcea număra 7744 bulgari, 5304 români, 1876 ruşi, 1736 lipoveni, 324 greci, 976 fiind de alte etnii. Numărul aşa de mare al bulgarilor se explică prin politica dusă de Rusia de a coloniza cu bulgari sudul Basarabiei, după ce această provincie fusese luată în 1812, prin pacea de la Bucureşti.
Un alt nefericit eveniment care a afectat viaţa oraşului a fost primul război mondial, precedat de războiul balcanic, când armatele bulgare care ocupaseră oraşul au distrus tot ceea ce reprezenta simbol al independenţei şi românismului: clădiri, monumente, arhive de documente, biblioteci.

 












Clădirea Colegiului Dobrogean „Spiru Haret“
(foto Gh. Băisan)

Tulcea se transforma din portul efervescent de altădată într-un orăşel tihnit, patriarhal, aşa cum îl găsea după 50 de ani de viaţă românească I. Simionescu.
Oraşul începe să se zărească, întins din gropile cu mulţi şerpi dinspre cazărmi (Dealul Taberei- n.n.) şi până în montul de piatră roşie de la Monument; din marginea apei şi până sus, sub muchea dealului, unde fac de strajă mori de vânt.
Pe cheiul aflat deşert, lângă vechi hambare, abea se vede un pumn de oameni… Puţini funcţionari îşi caută de treabă, exagerând mişcările. Curioşii vin din distracţie, ca şi cei din tihnitele orăşele de provincie, la sosirea trenurilor.
E curiozitatea şi dorinţa de variaţie…
Acelaşi autor, vorbind despre gradul de dotare şi specificul locuitorilor spunea mai departe:
Eşti bucuros când ajungi la hotelul sărăcăcios, cu simplitatea odăilor asemenea chiliilor de mănăstire. Ar fi greu de cerut mai mult. Otelurile sunt în funcţiune de mişcarea omenească. La Tulcea numai de forfotă de oameni nu poate fi vorba. La capătul Dobrogei, izolat iarna, nu serveşte ca trecere nici locuitorilor din judeţ.
Natura nu ademeneşte pe cei deprinşi mai mult cu odihna de cafenea, obiceiu transmis pe nesimţite din vremuri îndepărtate. Viaţa se scurge lin, fără svâcnituri, ca şi apa bătrânului fluviu, aproape de sfârşitul drumului său lung şi sbuciumat.
Situaţia a început să se schimbe după al doilea război mondial, odată cu realizarea unor importante investiţii în industrie, servicii şi dotările sociale. Acestea au atras populaţia din zonele limitrofe, dar şi mai de departe, oraşul evoluând numeric aşa cum o indică datele statistice: 18880 locuitori în 1900, 21727 în 1912, 20104 în 1930, 21642 în 1948, 24639 în 1956, 34686 în 1966, 61752 în 1977, 97662 în 1992 şi 91875 în 2002. După cum se poate observa, saltul cel mai spectaculos s-a produs în perioada 1966-92 şi a fost determinat de apariţia unor unităţi industriale importante, precum şantierul naval, uzina de alumină sau combinatul metalurgic.














Fostul Palat al pescăriilor (foto Gh. Băisan)

Structura etnică pentru ultimul recensământ indică o predominare a românilor (peste 80000), după care ponderi mai însemnate au ruşii-lipoveni (4000), turcii (1400), ucrainenii (1300), rromii (930), grecii, macedo - românii, maghiarii, germanii, tătarii, bulgarii, armenii, în total înregistrându-se 25 de etnii !
Tulcea are toate atuurile unui oraş modern, capitală de judeţ şi centru polarizator. El concentrează marea majoritate a unităţilor productive industriale, grupate în două platforme: pe Dealul Taberei se află uzina de alumină (BBG Alum SA), preluată de o firmă engleză şi combinatul metalurgic, care mai are doar câteva din secţiile cu care a pornit la drum (produse refractare, produse fero-magneziene), la rândul său preluat de o firmă ucraineană. Prima a fost închisă recent şi nu se întrevăd perspective de a-şi relua activitatea. Pe malul fluviului se află şantierul naval, cumpărat iniţial de firma norvegiană Aker, apoi de o firmă coreeană şi de o alta italiană, singura unitate de anvergură a industriei grele, aflată încă în viaţă, dar cu destule probleme.

 











Imagine de ansamblu a Şantierului Naval Tulcea
(imagine din arhiva instituţiei)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu